Camil Baltazar

Cu soarele din toamna asta chilimbară, Azi ți-am simțit, întâia oară, Trupul, ca un destin și ca un scut Pe trupul meu așternut. Albă ardeai în

Seara e mai blajină-n orășelele de provincie, Aerul vine proaspăt din munții curați, Dughenele tânguiesc, cu obloanele, ultima vecernie, Geamurile

Toamna, ca o vițelușă bolnavă, pe care o duc stăpânii răi la tăiere, a luat calea codrului, pojghețuit și cangrenat de tăcere. Presimțind însă

Amurgul paste linistea in salon, liniste rar speriata de tipatul vreunui bolnav ce tuseste, scrijelind panza de anost si monoton. Adineauri

Vecinule de pat, În astă seară să faci lampa mai mică, Și când va fi de-a binelea înnoptat Îți va spune glasul meu pe de-a-ntreg Tot ce în

Din umeri trupul unduit,-nuia, Pe șold o linie se tălmăcea, unică. Și carnea ta pieziș mocnea Cum jar dungat prin ochii de pisică. Din lespezi

Azi am mers, desculți, prin ierburile nalte ale câmpului din marginea orașului. E o toamnă târzie, ca o primăvară galeșă, zăbovind într-un

Pre cât de sacru e al legilor chivot, Pre-atât de sacru-i trupul tău, Noemi, Și-n marii ochi rotunzi, străluce Savaot, Cu strălucirea grea a

Tu n-ai parfume-mbătătoare Să lase dîre-n urma ta, Ci răspândești suava boare A omeniei, - ca o za, Abia simțit, te împresoară. Ochii

Profilul vostru-i scris pe cer În clar contur de-omăt și piatră, E calmă, - odihnitoare vatră, Și omul nu mai e stingher În strașnica