Urmarea
de Bogdan Ghiu(2004)
4 min lectură
Mediu
Nu totul există pentru a fi scris.
Nu tot ce e scris e pentru a fi citit.
Lectura nu epuizează tot ce e scris.
Există rest, și ne scăldăm în el.
Bănuiai? Căci nu te pot întreba dacă
„știai”. Astfel de lucruri (și altele , mult
mai teribile) cel mult se pot bănui,
presimți, ca și cum ar ține de domeniul
viitorului
personal
și planetar.
Planeta nu-i tot timpul universală.
Universul nu-i neapărat cosmic.
Presimți și scrii,
ai în spinare (sau la șold)
hrană pentru o zi.
Presimți ceea ce nu vei putea niciodată
să simți. Chiar
de-asta presimți: să te scutești
de-a simți, de-a scrie,
de-a ține cont de ce-ai scris,
tu și ai tăi.
Scrisul e o descărcare de povară.
Glume pe seama morților:
ce-or face ei acolo, de ce s-au
ascuns, ce atingeri (fără trup, sau cu
cine știe ce ditamai trupul!), ce
suprapuneri, împerecheri, întrepătrunderi, înlocuiri de
ființă se țin lanț în jurul nostru,
ținîndu-ne-n lanț,
epuizînd posibilul căruia-i știm
(uneori nici măcar) numele?
Fac ei acolo cumva ce nu putem face noi
aici, așa?
Azi m-am născut, dar mi-amintesc
viața mea de ieri.
Dispare, fuge, se lasă ilegal trecută
„granița” carnea, a fost o metonimie
de carne pe cînd nouă nu ne stătea
gîndul decît la suflet și spirit (ca
derivat al acestuia, ca „subprodus”):
acum spiritul rămîne, tot, aici, în
grija noastră, povară. Carnea a
fugit, s-a făcut carne universală,
trup cosmic – spiritul a rămas,
tot, de la origini și pînă acum,
aici, în grija noastră.
Planeta-i rezervația (sau cimitirul)
Spiritului. E numai spirit aici, spirit
azi, spirit mîine, și carnea nu-ncetează
să fugă, să se facă trup – adevărat –
altundeva, departe.
Am ratat – ratăm – forma de trup a
spiritului.
Spiritul tot rămîne aici,
carnea zboară.
Raport de inversă proporționalitate.
Contratimp.
De aici – „timpul”.
(Tot ce-i gîndit și dispare,
căci l-am construit.)
(Ruine în construcție.)
(Punctul unde adaugi, pui peste,
e punctul de unde începe scăderea.)
(punctul de lipitură e viitorul
punct de ruptură. De-aici – timpul.)
Ieșirea din paranteza pămîntului.
Ieșirea din paranteză.
Cum să ies din paranteză, în
bătaia diferitului? (!)
Am ieșit (am ieșit?): ce bine
era!
Ce bine a fost!
Ce bine va fi!
(Va fi vreodată bine?)
(Dacă voi fi, va fi bine.)
(Cînd voi fi, va fi bine.)
Cînd sunt e nemaipomenit.
(Între insule – mare.)
(Între atomii de apă, atomi
de om.)
(Între mine și tine – atomi de
dorință.)
(Insule.)
(Insule fericite, insule de revoltă,
insule înghițite de marea de trupuri.)
Drumul e o invenție epică și
didactică.
Istoria, dacă nu-i drum, se
face praf (atomi de istorie).
Calea nu trebuie parcursă,
ci anulată.
Calea nu te duce, ci te aduce
în brațele țintei, să nu o mai vezi,
să n-o mai dorești.
Ne-a înghițit ținta!
Căci am parcurs drumul, fie și-n
zbor.
Distruge calea – calea îndepărtează,
abate,
mersul pe jos face corpul frumos,
mersul pe drum te face scrum.
Pașii rimează, ritmează,
rima întunecă auzul – ți se pare
că vezi.
Vezi că drumul se îngustează, se
subțiază, la capătul drumului
te faci mic, mic de tot.
Aici erai tu, acolo ești acela:
un altul, cu spatele la tine,
un obsedat, un încrîncenat, un
nelimitat.
Mergi, dar mergi fără drum,
în așa fel încît să strici drumul,
să rătăcești drumul: drumul
poate fi rătăcit, ia-l cu tine,
du-l unde-ajungi.
Sau stai acasă și lasă-l să
te sugrume!
Mai bine un dans, ceva,
să-și muște drumul cap cu cap.
Þipi, sari, de bucurie, de durere.
Te zvîrcolești: lași urme
ce împotmolesc drumul, care
-l sfîrșesc.
Gîndesc ca să-mi sucesc mintea!
Scriu ca să obosesc!
Citesc ca să uit! Ca să-mi
adun mintea sub un alt chip,
în altă parte,
pe dealul din față,
pe trotuarul de vizavi,
peste drum – să tai drumul!
Și să te iubesc ca să mor