Ce simplu...
de Benjamin Fondane(2004)
2 min lectură
Mediu
Ce simplu e amurgul acesta de sfîrșit
de toamnă ! Boi, pe dealuri, duc arătura-n vid.
Septembre strînge-n doniți strugurii toți din toamnă,
și-n tălpile-i desculțe îi calcă sus, în cramă.
Ploaia veni cu sînge și cu furnici, din Sud ;
cîte-un pîndar împușcă tăcerea ca un surd,
și liniștea s-adună din mii de cioburi sparte.
O fată, ici, în cîmpuri, a adormit pe spate,
și-acum o duc țăranii pe umeri,
pe sicriu
un clopot își desfoaie buchetul arămiu,
să prelungească parcă amiaza din vecerne ;
e miros tare umed din fînuri ; e devreme,
și-i lîngă raclă bine oriunde te întorci.
Ca totdeauna , viața-i cu garduri și cu porci,
cu vișini și neveste care au țîța seacă.
În anotimp, simți pasul lui Dumnezeu cum calcă
și numără pe mînă cîștigul din fîneți :
mălai e pentru oameni și mei pentru stigleți.
Cirezi halucinate mugesc pe după vie ;
femei goale, în lanuri, au pielea pămîntie,
și ai putea pămîntul în pielea lor să-l ai.
Un popă - poate Naiba - cu mintea spre mălai,
peste sicriu, cu brațul întins, blagoslovește.
Din curba lui, pămîntul s-a-ntins, se umflă, crește,
și cheamă către dînsul oamenii de noroi.
Și oamenii se culcă cu sufletu-n noroi,
îl scuipă, îl sărută, îl blastămă, îl iartă -
și bulgării de noapte se prăbușesc pe moartă.