Ofelia
de Arthur Rimbaud(2005)
2 min lectură
Mediu
I
Pe valul calm și negru, în care-n somn cad stele,
Ofelia plutește, ca alb și mare crin,
Plutește lin, culcată în văluri lungi și grele…
- Din zări de codri zvonuri de vînătoare vin.
De peste un mileniu Ofelia mai tristă,
Fantomă albă, trece pe fluviul negru-n veci ;
De peste un mileniu demența-i blind insistă
Și-și murmură romanța în boarea serii reci.
Sărută vîntul șinii și,-n legănări de unde,
Desface în corolă mari văluri care-o string;
Se-nclină-nalte trestii spre visătoarea-i frunte
Și-nfiorate sălcii pe umerii ei plîng.
Striviți, suspină nuferi în jurul ei o clipă;
Într-un arin ce doarme, trezește cînd și cînd
Un cuib, din care scapă un freamăt scurt de-aripă :
- Un cîntec tainic cade din aștri de-aur, blînd.
II
O, palidă copilă, frumoasă cum e neaua !
Ofelia, murit-ai și-un fluviu te-a tot dus !
- Da, pentru că din munții norvegi bătînd, de greaua
Și aspra libertate în șoaptă-un vînt ți-a spus ;
Că, răvășindu-ți părul, spre firea-ți visătoare
Un suflu îți aduse tumult așa ciudat ;
Că-n inima-ți pătrunse-al Naturii cîntec care
Se tînguia în arbori și-n nopți era oftat;
Că glas de șuie mare, ce horcăia măreață,
Sfărmase pieptu-ți fraged, prea omenesc și bun;
Că-ntr-un april un mîndru, pal cavaler în față
Tăcut ți se-așezase-n genunchi, sărman nebun !
Iubire ! Libertate ! O, cer ! Ce vis, sărmană
Nebună,-n el, ca neaua la foc, tu te-ai topit;
Vedeniile tale, ah, stins-au vorba-ți vană
- Și-albaștrii-ți ochi cu spaimă au dat de Infinit !
III
Și spune el, Poetul, că, ce-ai cules odată,
Flori, noaptea, vii să cauți sub cer de stele plin
Și că, plutind pe ape, în vălri lungi culcată,
Pe-Ofelia văzut-a, ca alb și mare crin.