Anatol E. Baconski

Doamne, aș vrea să plâng, dar nu mai am nici un râu pe-ale carui maluri să-mi pot aminti de Sion. Si Babilonul e-n mine și mulțimea de

Imi place sa privesc afara. - Cand au cazut aceste frunze? Si arborii se scuturara, Si-n viziuni adanci, ascunse. Stau vulpi roscate. Stoluri,

Ma rog luminii sa coboare Umbland peste padure ca o boare – Brazilor adormiti ma plec sa le sarut Barbile lungi – frunzisului cazut Pasii mei

Sus în orașul efebilor Pan suferindul - sus ploile scot ochii verzi ai copacilor. Dansul lichid, șerpuit umblă prin ochii bolnavului

Vid, vid, vid - prea mult vid în istorie și toate nu vor decât să te-nvețe supunerea oarbă și spaima. Nici alcoolul, nici stelele nu mai

Marea si muntele vietuiesc impreuna Si iarna fuge de caminul lor. Fluturii ei albi cand se aseaza pe magnolii, Pe eucalipti, pe arborii de

Albastru si rece verde si rece galben si rece - ochii de Argus ai templului te-au vazut. Taci. Daca vrei totusi sa spui ceva invata sa

Trupul tău gol a început să cânte Deși nu l-a atins nici un sărut, Numai lumina ca o ploaie dulce În falduri străvezii s-a desfăcut. Cântecul

Am trait intotdeuna printre oameni umili, Necunoscuti si mereu contopiti in multime, Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi, Cutezatori

Mi-e somnul tot mai străveziu. De-acum te pot vedea mai bine pe-ntuneric, pot urmări pe trupul tău cum noaptea cu iedera-i necunoscută crește, și

Lupul padurii e mort- pielea de oaie o poarta cainii de casa, tiganii in balciuri umbla tarand dupa ei ursi impaiati care danseaza in

Ritmul acesta caută-l, ritmul - gonește, gonește, lasă-te tot mai adînc devastat de vacarmul percuției, nu ezita: porți stigmatul, e zadarnic să

Tu care-ai fost odata, tu, care esti, tu, care Vei fi – adesea iarna, plecand in taina ochii, Duioasa-ntravezi-vei, cazuta la picioare, Umbra-mi

Noi n-am murit niciodată și nu vom muri, în complicitate cu viermii pământului zodia noastră surâzătoare se-arată: un dans ne salvează

Păduri pretutindeni, orașul are un trup păros și puternic - bine e să ai o colibă în Dahlem și să te visezi în Neanderthal, bine e să ai patru

Noaptea se oprește la porți anonime și sărută lemnul învechit de tristețe și ploi – și eu mă opresc noaptea în vechi cartiere la porți

Când va veni oare multașteptatul hotar și-acele lucruri pe care de-atâta timp le râvnim? vara cântau broaștele sus undeva pe Neue

Fum de țigară, gunoaie, măști sumbre - lumina cade pieziș trăgând după ca patru bețivi adormiți și hârtiile ambalajelor ieftine umblă ca

Am primit toate invitațiile pentru săptămâna ce vine. Voi audia un concert de orgă. Voi vedea expoziția unui pictor japonez și a maimuței sale. Voi

Dans al formelor alungite, dans de cîini dans de cuvinte streine, dans de moravuri -- manechine limfatice promit fericiri tuturor celor ce-nvață

Am semănat cu pădurea, cu moara de vânt, cu tăcutele, negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri, cu umbrele cailor noaptea pe- nalte

Trupul tău gol a început să cânte Deși nu l-a atins nici un sărut, Numai lumina ca o ploaie dulce În falduri străvezii s-a desfăcut. Cântecul

Tu care-ai fost odata, tu, care esti, tu, care Vei fi – adesea iarna, plecand in taina ochii, Duioasa-ntravezi-vei, cazuta la picioare, Umbra-mi