Alexandru Miran

Să intrăm în casa de lemn, la capătul zilei. De-aici mai departe ușorii nu se sculptează, pereții nu prin defel zugrăveala, podelele moi se-afundă

Am căzut în lume iară ca din zbor un călifar, ca rubinul din tiară pe un maldăr de mortar. Deslușeam priveliști nouă de livezi în mine,

Lunecând pe mări de scânduri, peste vârfuri de biserici, dezrobiți aceste rânduri, ielelor cu ochii sferici! Vreau să-mi fiți alinte

În vămi de plumb se zbuciumă furtuna, mă biciuiește vântul peste față mi-am rătăcit prin lăstăriș cununa; străbunii nu mai sunt, să-mi dea

Despăduriri de horbote, melci roșii, delfini străfulgerând fâșia clară... Sub soare țipă umbre. Albatroșii aduc în ciocuri vâsc din altă

În marele ostrov însăilat cu spume, cântau din clopote suavele agrume: lămâia, pamplemusa, clementina, cedratul, portocala, mandarina. Speranțe

Nimenea nu a văzut niciodată fața Monadei. Toți i-am simțit răsuflarea de smoală fierbinte, întruna pe cefile noastre, și mersu-i ascuns l-am

Nu te-apropia de mine, nu te-apropia, sunt necurat, sunt necurat, nu-mi sta în preajmă! Azi m-au poftit, sunându-și aurul, la Mytilene, m-au

Sună, fără vârstă, bocetul subțire, orga iazului nici plânge, nici nu plânge, pruncii cad în paradis prin ațipire. Ard copacii: nu dau fum, nu