Tăcerea pielii

Ploaia se întețea. Béa își simțea inima tremurând, iar pașii deveniseră tot mai grei. Se temea că va întârzia, deși venea mereu la timp. Alerga fără să își dea seama. În acea zi petrecuse mult timp la fereastră. Deprinsese obiceiul de a-și descurca buclele blonde în fața magazinului cu pantofi. Geamul era al unei anexe, lângă un spațiu micuț, cu program de fix cinci ore pe zi. Câteodată se uita la propriul chip ca la un mister și nici nu apuca să își aranjeze bretonul, că în fața ei apărea capul bărbatului de vizavi. Aprindea lumina călâie, rămânând pe loc, înconjurat de pereți goi și rânduri de cutii dezordonate. Béa se smucea, să nu fie văzută. Când pleca, era iar întuneric. În treacăt întorcea capul alături, unde vânzătorul suplu cu cravata colorată ca o păpiotă îi captura privirea pentru o secundă. Calviția îl făcea să pară mai bătrân de treizeci de ani, dar mâinile îngrijite îl dădeau de gol. Odinioară, vorbea cu un individ burtos în spatele tejghelei. Sprâncenele lor ca niște melci negri se asemănau; femeia intuia că sunt tată și fiu. Seriozitatea cu care deschideau locația, zi de zi, lăsa impresia că sunt oameni cumsecade. Pantofii cu toc rămăseseră neatinși de ani întregi, cam de când intrase ea la liceu. De la un timp, bătrânul dispăruse. Fiul păstra totul ca înainte. Fata și-ar fi dorit enorm să cumpere o pereche de peep toes, dar nu-și permitea. Banii pe care îi strânsese îngrijind-o pe sora ei, Tina, erau pentru facultate. Se îndrepta spre blocul ei. Și-a închis umbrela încă de pe alee, sărind câte un ochi de apă. Când intra în casă, găsea aceeași figură uscată. Încercau să fie prietene până la capăt, însă nu reușeau prea des. În ochii săi, Tina era doar o femeie bătrână și rea, care s-a îmbolnăvit de tânără. Obsedată de muncă, ambițioasă, sora mai mare o sfătuia deseori pe Béa. Ochii se întunecau când îi privea trupul anorexic sprijinindu-se în două mâini pe marginea patului. Apoi se întorcea în sine însăși, simțindu-se vie și atotputernică. Abia se apleca să măture covoarele, apoi ofta. Doar când Tina tușea până la leșin, Béa începea să plângă, strângând-o la piept. Se va vindeca, dar greu, își spunea. O să am timp să strâng destui bani. * La întoarcere, orășelul era senin. Pe drum văzuse o femeie târându-și bagajele. Șchiopăta. Glezna albă și moale, încadrată de un pantof vișiniu intens, devine ca o cocă sub ochii ei, iar în gând aude sunetul unui os rupt. Femeia țipă scurt și se retrage pe o bancă. Béa aleargă caraghios, cu mâinile întinse. — V-ați scrântit piciorul? Vă pot ajuta? Străina se vaietă continuu. Tremurând, își scoate încălțările cu ambele mâini. — Nenorociții ăștia… Sunt și noi... Ia să văd! A! Femeia scotocește pantofii. Găsește o floare de câmp și un pătrat de hârtie. Le privește scurt, apoi șoptește către Béa: — Cădeam și-mi crăpam capu'! Abia i-am luat. Dracu' le mai face vânzare… exclamă ea, făcând un semn spre magazinul atât de familiar. Nici nu a apucat să spună ceva, că femeia s-a ridicat și a mers în sens opus, în tălpile goale. Fata se uita în jur, apoi în iarbă. Vedea în ochi pielea întinsă a pantofilor. Ar fi vrut să o atingă, să o mângâie. Zărise biletul. L-a ridicat, întorcându-l pe toate părțile. Era gol. L-a ascuns în buzunar și a mers spre terasă. Ar fi vrut să plece acasă, dar trebuia să treacă pe sub privirea vânzătorului. Rând pe rând, îi veneau în minte imaginea acelei flori ascunse în pantof, apoi chipul lui. Poate el le-a pus acolo? De ce un bilet alb? Béa recunoștea că îi spiona discret singurătatea, iar omul simțea și o fixa cu privirea. Ar fi vrut să îi deschidă ușa, dar rușinea era copleșitoare. Intrând doar să se uite, ar fi părut sărmană. Comandă cafeaua și se îmbrățișează. Își apasă brațele, să le simtă căldura. Nu trece mult și chelnerița se întoarce zâmbitoare. — S-aveți poftă! — Mulțumesc frumos. Auziți… — Stați așa, vin acum! Béa închide ochii apăsat, ca și când s-ar fi lovit de o piatră. Pufnește. Își lungește gâtul să vadă cine a mai intrat sau ieșit din magazinul vecin. — Da? Spuneți. — Scuzați întrebarea, e mai ciudată. Dar poate cunoașteți… mmm, acel butic vechi de lângă dumneavoastră… Chelnerița își strânge buzele. Își îndreaptă spatele, plecând ușor capul într-o parte. — Știți al cui e? — E, da, e o afacere de familie... Nu prea vine nimeni. Colega a cumpărat o pereche de acolo și nu i-a plăcut. — De ce? — Nu mai țin minte. Parcă găsise ceva-n ei. — Un bilețel? — ...spunea că avea stări neplăcute când îi purta. Tânăra se bâlbâie, încercând să se strecoare printre cuvinte. — Un bilețel, poate?! — Mda, parcă. Nu, chiar nu știu… Fata inspira adânc și scurt. Își strângea în mână genunchiul. Chelnerița se depărta, târșâind papucii. Deodată, tânăra privea în gol, gândind că tot ce și-a imaginat a fost, poate, o falsă presupunere. Se simțea admirată. Ani întregi, în fiecare zi, în drum spre sora ei sau spre școală, privirea acelui tip o aștepta în același decor. Nu venea spre ea. Cel mai aproape a fost atunci când a aprins lumina și dincolo de fereastră, chipurile lor se oglindeau. Uneori îi simțea respirația; se întreba ce sens au toate acestea. Nu îl vedea atrăgător. Moliciunea sprâncenelor cădea peste niște ochi blânzi. Nici măcar nu se salutaseră. Se întreba dacă toate clientele primeau aceleași atenții neașteptate - floarea și bilețelul. Béa bănuia doar despre două. A treia putea să apară taman în acea zi. A așteptat. A urmărit. După câteva cafele, în sfârșit, o bătrână cu pelerină deschide ușa galant. Béa se ridică și face pași mari spre ea. Își drege vocea, prefăcându-se gingașă. — Bună ziua! Iertați-mă… Tânăra se apropie din ce în ce mai mult, șoptind complice, făcând semn către buticul de alături. Lungana își trage bărbia în piept, mormăind. — Nu vreau să deranjez, dar mi-aș dori tare mult să vă întreb... Cum sunt pantofii la domnul? — Cum să fie... ridică ea sprâncenele arcuite. — Eu nu am bani la mine și îmi e jenă... Să intru... — Ah! — Pot vedea materialul? — Sunteți simpatică! Sigur, spune femeia cu un rânjet admirativ. Puteți atinge, domnișoară. Îi întinde cutia spre abdomen și fata simte furnicături în mâini. Respirația i se oprește. Pipăie cartonul greu, apoi își plimbă ochii pe branțurile roșii ale încălțărilor. Nimic. Caută sub tocuri, dar străina întinde gâtul, strângând ușor cutia. Îi vede chipul pierdut și albicios preț de o clipă, apoi acoperă pantofii. — Sper că v-ați lămurit. O zi bună! Béa își ascunde mâinile; nu apucă un răspuns. Merge cadențat până în celălalt capăt al străzii. Când o fi trecut timpul? Traversează și fuge spre casă cu gura deschisă, strângând în piept tot aerul serii. * În următoarea zi, nici nu intră bine în casa Tinei, că se așază pe pat și o mângâie. Zâmbetul ei cu buzele strânse insinua o aparentă bucurie. Fără poticneli, i-a cerut atunci 500 de lei pentru o pereche de peep toes. Tina tăcea; știa sigur că i-a dat banii pe luna respectivă. Béa insista, promițând că va aduce restul. O asigura că nu vor costa atât, dar prefera să evite o situație ridicolă. Sora mai mare o privea de jos în sus cu amărăciune. Abia își întorcea corpul gălbui cu fața spre perete, bombănind. Tu nu te-auzi, măi fată… Béa s-a mutat în camera vecină, ridicând din umeri. Când și-a dat seama că scârțâitul patului nu se mai aude, a sărit din canapea să caute geanta Tinei. Avea multe poșete rătăcite. Găsise, în sfârșit, 300 de lei. I-a înșfăcat și s-a așezat pe covor. O privea pe Tina; doar respirația i se auzea în casă. Cu mișcări line i-a îndepărtat plapuma de pe cap. Era hotărâtă să aștepte să se trezească, apoi să meargă la bancă. Restul banilor luați îi vor goli contul. Dar toate se vor așeza, își spunea. Se și vedea aproape de ora închiderii, probând pantofii mult visați sub privirea de statuie a vânzătorului. A poposit în camera surorii ei câteva ore, veghind-o. Când Tina s-a trezit, a strigat-o tare. Béa i-a răspuns și s-a dus să îi sărute fruntea. Nu mai avea febră. Era momentul perfect să plece. În minte avea doar forma ușii magazinului de pantofi. Afară era frig. A scos banii din bancomat ca un fulger. Cu mâinile tremurând, împingea bancnotele în hârtiile din geantă. Abia atunci simțea ce făcuse. Imaginea figurii Tinei, slăbită de boală, o înduioșa. Dar mergea mai apăsat, crezând că nu e vorba de o avere. Urcase atunci cele două trepte ale magazinului. S-a uitat înăuntru și bărbatul avea liniștea omului care așteaptă ceva inevitabil. Când intrase, domnul rămase nemișcat pe taburetul viu colorat. Schița un zâmbet vag. Béa se uita în jur la tocuri ca la niște picturi. Avea senzația că nu se află într-un magazin oarecare, ci chiar în intimitatea camerei lui. Totul era impecabil, în afară de produse, care colcăiau sub praful gros. Îi venea să întrebe de ce nu curăță și pantofii. O privește continuu, înghițind în sec. Béa dă să spună ceva, dar corpul rigid n-o lăsa. Vânzătorul se ridică și bate scurt cu palma în masă. — Bine ai venit! Te poți descălța. Îți aduc niște modele? întreabă el din spatele tejghelei. — Nu, mulțumesc… Știu măsura. 37. Caut un peep toe, dac-aveți… Rătăcește cu ochii dincolo de masă si observă o perdea neagră. Ideea că acolo putea fi cabina de probă o liniștește. — Dar fiecare model e diferit, răspunde el cu vocea joasă. Te ajut să te descalți. Apoi… Ai și oglindă. Poți vedea cum îți vine… Privirea se mută pe genunchii ei rozalii, coborând spre tibiile cuminți. Zâmbetul ușor înțepător o face pe Béa să dea un pas înapoi. — Nu, credeți-mă! 37 îmi vine perfect. Cât costă? — Cât ai da pe o pereche? — Adică? Eu am bani… Spuneți-mi un preț, vă rog; îmi plac cei turcoaz. Bărbatul se holbează la tavan o secundă. Ridică din umeri în timp ce mângâie tejgheaua. — Aici nu avem prețuri fixe… Béa oftează. Încearcă să pară neutră, dar pufnește simpatic. — Ăștia? Dacă nu te hotărăști, ți-i las așa. Bărbatul coborâse perechea de pantofi sub tejghea. Aprinse o lanternă care îi lumina chipul. Verifica numărul, apoi împacheta cu grijă pantofii într-o hârtie roz, mototolită. Fata se înfiora la atingerea cutiei. În tăcerea din magazin se lăsa din ce în ce mai frig. Privea sprâncenele bărbatului, apoi pleoapele ușor vineții. Se simțea aproape de el; atunci și-a strâns puternic degetele în sandale. Brusc, a lăsat 200 de lei pe masă. Fără vreun cuvânt, se întoarce, îndreptându-se spre ușă. Atunci s-a lipit cu pieptul de brațul ei drept, împingându-i banii spre pântec. Secundele se prelungeau și nu înțelegea cum le putea opri. Ar fi întors capul, dar răsuflarea caldă, bărbătească era prea aproape. Și-a încleștat dinții. Nici nu își mai amintea ce a făcut cu banii, dacă i-a atins mâna când i-a luat. Era cu câțiva pași în afara magazinului, gâfâind. Se uita în urmă și vedea semnul ÎNCHIS lipit de geam. * Béa spera să treacă nevăzută în camera ei. Ce cumpărase nu părea ieftin și evita să fie luată la întrebări de maică-sa. Auzind clinchetul tacâmurilor din chiuvetă, s-a ascuns după câte un perete, până a ajuns în patul ei moale. Rotea cheia cu precizie. Stătea în fața ușii, presându-și gura cu mâinile. Se apropie și-și lipește cutia de piept. Când a ridicat capacul, a înțeles că în interiorul pantofilor nu era nicio floare. Nici biletul. Suspinele apăsătoare se aud în toată camera. Aduce lanterna telefonului, pipăie branțul. În zadar a încercat să dezlipească textila interiorului; nimic. Deci așa… Pentru mine nimic, își spunea întinzându-se în pat. Se uita cu tristețe la pantofi și abia îi venea să se ridice. Prinde unul cu o mână și se încruntă puternic. Îl simțea mătăsos ca o mare șuviță de păr. Doamne… murmura singură. Și-a mângâiat piciorul înainte de a-l încălța și, când s-a ridicat, materialul se mula strâns pe piele, ca un nisip mișcător. Nu-și putea agita degetele. Când l-a încălțat și pe al doilea, avea impresia că merge pe nori. Era o plăcere gravă, aceea de a-și simți carnea contopită cu materialul fin. Deși era la prima ei pereche, avea grația unei femei care știa mersul pe tocuri de o viață. Simțea nevoia de a-și atinge continuu picioarele în oglinda pusă pe covor. Vârful pantofului turcoaz îi mângâia glezna, apoi Béa depărta coapsele, trecându-și palmele de jos în sus peste tibii. Îi venea să geamă, să țipe; furnicături plăcute îi fugeau prin tot corpul. Avea o neliniște care ar fi scos-o din casă ore întregi, doar să meargă și să fie privită. Fiecare pas trimitea o pulsație aproape de interiorul coapsei. Își lingea buzele des, strecurându-se în pătura rece, unde continua să poarte pantofii. Ceva o chema iar în magazin. Pentru o secundă, își vede trupul aproape de pieptul vânzătorului. Stai! șopti ea, de parcă nu era singură în cameră. Începea să simtă o durere de cap. Nu-i plăcuse niciodată prezența vânzătorului; se gândea la el ca la un frate mai mare și urât. Când încerca să se descalțe, mâinile i se încleștau pe pantofi. În pieptul ei se dădea lupta dintre dorință și nevoia de a fi liberă. Se întinde iar și încearcă să-i scoată pe rând. Îi ascunde sub pat și se roagă să poată dormi. Pleoapele devin grele. Béa cade încet într-un vis indigo. Tot mai mult. Mai adânc. Se aude un tropăit de tocuri de la depărtare. Sunetul crește treptat, picioarele se apropie. Își simte urechea aproape de asfalt; pantofii continuă să se miște, sunetul tocurilor îi pătrunde în creier, cu un zgomot greu, metalic. S-a trezit transpirată, cu mâna lipită de piept. A luat lumina de veghe și s-a aplecat sub pat. Se uita iar la ei. În dreptul era floarea albastră de câmp. În stângul, biletul. Ținea floarea mică între două degete, privind-o cu ochii lărgiți de spaimă. Biletul - nesemnat. Verifica în colțuri, să găsească orice. Pipăia hârtia, căutând asperități. Zgârieturi. O mirosea; nimic. Poate un vag iz de lămâie. Lua o lupă - tot nimic. Lumina de veghe stătea aproape de hârtie. Aducea lumina mai aproape și realiza că hârtia părea uleioasă. A pus-o peste lanterna puternică și vazu clar o cifră îngroșată. 1. A-ha! Scris cu suc de lămâie, poate. Sărise din pat și căuta în blugi biletul femeii care își scrântise glezna. Gemea de uimire. Da… 24. Deci asta e… Eu… 1… * Béa n-a mai mers la sora ei. Avea nevoie de o zi doar pentru ea. Stătea în mijlocul patului, holbându-se la achiziția bizară. Presimțea sensul cifrelor. Deși știa că odată ce îi va atinge va regăsi iar prezența vânzătorului, nu se putea abține. Voluptatea de a fi singură, închisă în cameră cu senzațiile descoperite, o făcea să tremure. Din senin, începe să pipăie și alte perechi din casă. Nicio senzație. Pentru o secundă s-a simțit nebună. Doar o dată, își spuse. Se lasă grea în pantofi și răsuflă. Se apropia de oglindă; ar fi vrut să se îmbrățișeze. Tânjea după un sărut. Îmbrăcase o rochie la repezeală și ieșise din casă. Mersul i se schimba, simțindu-se ca o felină printre oameni. Trecea prin fața magazinelor și se oglindea în geamurile murdare, geamurile curate. Râdea și plăcerea era ascuțită, până în pântec. A apărut acasă epuizată, plânsă; și-a dat seama că trebuie să se dezvețe de mersul pe tocuri. Într-o zi ar ajunge necugetat în magazinul bărbatului și acesta putea profita de ea, gândea. Încerca să ia tenișii în care se simțea de obicei confortabil. De-a lungul serii s-a chinuit să îi poarte. Pielea se irita, se scărpina des. Tălpile ardeau. În oglindă își vedea piciorul gras, înroșit. Multe încălțări i se păreau oribile; îi făceau piciorul dizgrațios. Tot ce avea în casă era testat, până și papucii maică-sii. Totul i se părea mic, inestetic. Voia să se întoarcă la magazin și nu putea. Din inerție se apropia iar de ușă, dar forța interioară o împinse în pat. Ca să se simtă în siguranță, ascundea tocurile și încerca să își petreacă ziua într-un mod banal. Urma să își viziteze sora împreună cu mama ei. De această dată, a privit spre butic doar cu coada ochiului. Când a ajuns la Tina, nu trecuse mult și îi mărturisi că se simte din ce în ce mai rău. Să nu-i spui mamei, te rog… Crede că dacă am poftă de mâncare mă simt bine… Béa i-a dus mâna la buze. O privea cu milă. Când mama s-a apropiat de pat, sora mică s-a retras încet. A scos banii din buzunarul blugilor și i-a strecurat rapid într-una din gențile Tinei. Își presa buzele și nu putea spune nimic. În cameră, o privea pe Tina imaginându-și cum ar arăta aproape de moarte. Își alunga cu repeziciune gândul și o văzu crescând, cu carnea vie, ochii curați și pielea ei rozalie de altădată. * Înainte de somn, Béa căuta o soluție. Era clar că dacă va folosi pantofii zi de zi, ar fi riscat o nouă transformare, poate la fel de intensă ori chiar mai înfricoșătoare. Nu reușea să intre în vis. Lumina de veghe pâlpâia; sunetul tocurilor apărea iar, încet, de la depărtare. Nu îi venea să creadă, pentru că era trează. Închise ochii și se forță să adoarmă. Sunetul se răspândea în creier, de această dată mai nervos. Nu! striga prin somn, bătând cu pumnul în saltea. Dar era dimineață. Sau după-amiază? Se uită la ceas. Ora cinci. Aprinse radioul, să îi țină de urât; se spălă pe față și se îmbrăcă. Cu bricheta a încercat să ardă floarea și biletul în chiuvetă. Jetul de apă topea cenușa. Știa că nu putea să-i păstreze nici măcar în casă. O idee ar fi fost să își cadorisească mama, dar ceva din ea nu o lăsa. Apoi îi veni o idee strălucitoare — să ofere încălțările unei femei de la periferia cartierului. Era cerșetoare și avea copii. Spera ca efectul tulburător să dispară. Până la urmă, e doar o piele de cabalină, iar femeia nu va ști niciodată povestea, își spunea. Se plimba încet cu pantofii în mână. Și atunci simțea furnicături care i se strecurau pe sub unghii, alungindu-se până pe antebrațe. Ofta des și căuta locul cerșetoarei. De la depărtare arăta ca un morman de cearșafuri. Femeia înfofolită dormea cu un copil mic la piept. Se uită în jur — nicio cană de apă sau mâncare. Poate îi va vinde, zicea Béa convingător. Se apleacă încet, să nu o trezească. I-a privit chipul, lăsând pantofii lângă tălpile ei. Admira iar pielea, grația liniei tocurilor lungi și închide ochii. Se depărtează cu spatele și începe să meargă. O secundă i-a trebuit să privească în spate, dar s-a smucit, continuându-și drumul. Pentru o perioadă, nu a visat nimic. Somnul era odihnitor, dar când ploua și privea lumina de veghe, ducea dorul primei senzații în care simțise extazul fără să îl caute, fără strădania de a-l atinge. * Mama surorilor se târa pe drum cu capul dat pe spate, uscându-și lacrimile în soare. Béa, cu chipul în pământ, mușca rareori dintr-un fursec. Nu vorbeau; și maică-sa se simțea străină de lume. Ar fi vrut să își plângă sora, dar nu putea. Se gândea că va izbucni când va începe ritualul înmormântării. Murmura. O să îți fac în fiecare zi de vară câte o coroniță de flori sălbatice, așa cum erai tu, Tina mea. Sicriul era alb, decorat cu cale imense. Un cârd lung de oameni plângea nedreptatea morții sale. Rudele apropiate discutau necontenit, dar de fiecare dată Béa se simțea exclusă. Uneori, bărbia îi tremura la gândul că dacă ar fi fost alături de ea mai mult, dăruirea totală ar fi ajutat-o să se vindece. Se uita atunci, rând pe rând, la picioarele femeilor. La pantofii lor. Oare cine poartă acum, în lume, o pereche de la acel magazin? Și ce simte, oare? Încep ele să vadă viața diferit? Cu toții urcă într-un autocar negru, cu direcția Cimitirul Vechi. E prea senin pentru o înmormântare; roua se scurge pe geamurile autobuzului, iar lumea freamătă în oraș înainte de Paști. Béa își atinge pieptul și nu simte ceva. Bătăile inimii sunt ca de mătase. Începe să plângă de singurătatea corpului ei, apoi își privește mama. Tina nu mai e. Mama continuă să se piardă în gânduri, lăsându-și capul să se miște în tandem cu salturile autobuzului. Oamenii coboară grăbiți, în tăcere. E atât de cald că lumânările li se topesc în mâini. Béa rămâne în urmă; se temea de groapă. Toate bătrânele se adună pe spatele mamei sale ca niște ciori împăiate, să o consoleze. Privește de la depărtare chipul surorii ei cum strălucește în lumina soarelui. Își pipăie obrajii. Nicio lacrimă. Sfoara se deșiră cu repeziciune. Aproape că nu mai vede lemnul sicriului. Aude urletele mamei și în mintea ei încearcă să le coboare. Devin mai mici, mai rare. Apare atunci tropăitul unor tocuri lungi. Béa suspină și se uită în jur. Pământul e moale, ierbos. Cum se poate? Întoarce atunci capul și vede vânzătorul stând la câțiva metri de ea. Sever, într-un costum negru, se apropie șoptind lung ca o adiere. — Dumnezeu s-o odihnească… Béa amuteste. Dă din cap, încercând să privească în jos. Ridică bărbia și vede pentru o secundă zâmbetul lui ca o potcoavă. Bărbatul pleacă ochii către picioarele fetei, apoi o fixează oferindu-i un buchet de flori de câmp. Iși simte mâinile moi și abia cuprinde florile. De o parte și de alta a brațelor i se preling curenți de aer rece. Urmărește figura barbatului cum se apleacă să ridice panglica, dar rămâne pe loc, de parcă ar fi găsit o piatră prețioasă. Bărbatul atinge glezna netedă și bareta sandalelor, apucând să urce pe pielea ei doar un centimetru. — Opriți-vă, răspunde Béa, tremurând piciorul în pământ. Străinul se ridică îndată și zâmbește ușor dezamăgit. Îi întinde panglica și continuă. — Trebuie să porți pantofii aceia. Doar atunci Béa îi vede tremurul din ochii mari. Speriată, realizează că se depărtase prea mult. Înaintează încet, câte un pas, spre mulțimea îndoliată. O singură șoaptă rămăsese în aer. Îți vin asa de bine erau ultimele lui cuvinte. Văzând că pleacă, Béa lasă buchetul să cadă pe pământ și fuge către femei, dar nu poate vorbi. Nu gaseste cuvant care sa nu para ridicol. Vântul rostogolește florile prin iarbă. La ultima lopata, maică-sa incepe sa urle lângă movila Tinei. Niște țărănci bătrâne se apropie certând-o, gesticulând. — Ce ai făcut, mamaie?! Unde ai fost? Fata plângea pentru prima dată în acea zi. Rochia ei fremata in vant, dar corpul nu schita niciun gest. — Da’ cine era? Ce-ai, ți-a făcut ăla ceva?