Suntem atât de fragili când gravitația încetează

Îți vorbesc ca și cum cuvintele m-ar stinge pe dinlăuntru.

Te-am zidit în zorii gândurilor, încercând să memorez granițele luminii peste pielea ta. Dacă aș fi putut mi-aș fi smuls sufletul din carne și ți l-aș fi dat pentru ochii mei muritori ce n-au închipuit vreodată atâta frumusețe, nici viață nici moarte deplină care să asculte desăvârșit.

Prin tine puteam vedea drumul către alte lumi, cu stele pe margini căptușind sângele când îi vine timpul să facă valuri. Și mă cuprinde așa o teamă că va sosi ceasul când dragostea se va naște fără să doară, atât de departe de lumea noastră, a oamenilor.

Lumina ta este un soare viu ce iese devreme în toate zilele

sângerând un râu alb atât de strălucitor pentru

ochii mei, că mi-ar fi cu totul și cu totul imposibil să te iubesc

numai cu această inimă.