Din inimă va învia liniștea

Și știi că iubești, atunci când pământul se preface-n oglindă vie și trecătoare atunci când îți ascunzi mâinile trecute prin viață, înăbușind-o.

Râuri de riduri nu pot vorbi despre frumusețe precum se cade să cred în ochii tăi sfinți. Au trecut timpuri lungi de când tu ai plecat mai departe. Am așteptat la fereastră, punând la o parte firimiturile fiecărei zile ce m-a prins în singurătate, poate într-o zi vor veni păsări iar cerul se va îndura și își va deschide gratiile de fier. Dacă îl privesc îmi pot închipui cu desăvârșire glasul tău șoptind peste galaxii.

Dacă undeva există un loc unde dragostea poate muri, aș vrea să cred că în inimi va fi ultimul loc de stingere. Apoi va fi întuneric și tot universul va plânge.

Dacă te-aș putea pândi în oglinzi să știu că sufletul tău este în loc bun, unde poezia crește și noaptea în loc de veșnicie și-n fiecare zi este îndeajuns timp pentru toate anotimpurile. Așa cum plouă, tot așa să ningă, dar frigul să fie dulce ca o cămașă țesută din zahăr topit, să-mi amintească de viața ta, cea pe care n-am mai apucat s-o cunosc decât reconstituind firul descântecelor cărții pe care n-ai mai apucat s-o scrii.

Ești ultima iarnă de care mi-era dor și teamă.

Si știi că iubești atunci când ești acasă în orice colț al lumii, iar dacă cineva te-ar încuia și-n pietre, inima ta ar zâmbi fericită, căci ea este liberă și-n întuneric, și-n închisori și niciun iad pământesc sau nepământesc nu poate ucide dragostea când ea este vie și-n pântecele morții, așa cum întunericul nu poate înghiți lumina și pasărea nu poate fi îngropată departe de zborul ei.