Poezie
Anatomia singurătății
1 min lectură·
Mediu
Îmi amintesc,
cum ne lepădam de cuvinte pe aceeași crestătură a dușumelei,
eu,
tu,
incurabili
acoperiți de o pătură bolnavă.
și toata lumea credea că ne iubim.
Și noi eram singuri.
În fiecare pernă,
căutam
dragoste.
Ne trezeam extenuați de dragul ei
numai să adormim iar,
căci ne iubeam în vis,
și o știam doar noi.
Suntem
ca doi străini care se văd pentru prima oară
și-și intuiesc trecutul.
Împreună nu mai avem decât un pat,
în care ne culcăm amintirile,
veghind cu schimbul la căpătâiul lui.
012.363
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 87
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 21
- Actualizat
Cum sa citezi
Zavalic Antonia-Luiza. “Anatomia singurătății.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/zavalic-antonia-luiza/poezie/14012074/anatomia-singuratatiiComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Eram
ca doi străini care se văd pentru prima oară
intuindu-si trecutul.
Împreună nu mai aveam decât un pat,
în care ne culcam amintirile,
veghind cu schimbul la căpătâiul lui.
adica, dupa mine, n-are sens sa schimbi timpul in ultima strofa. e genul de poezie in care nu merge sa faci asta la final.
in ceea ce priveste poezia, ma ateptam la un alt final. primele doua strofe imi plac, sunt sincere si foarte naturale, par scrise cu usurinta, in sensul ca par a izvora suta la suta din eter. ultima nu ca nu-mi place, dar se termina cu o imagine pe care am mai intalnit-o in poezia contemporana, luata si reluata de scriitori. pun pariu ca dupa un an doi daca ar fi sa o rescrii, i-ai trage un final foarte frumos, pentru ca e loc.