Fiii omului

devreme am îmbătrânit și am plecat de-acasă pe pământ alb mama plânge o rugăciune pentru drum lung îmi pune cuvântul ca o pâine învelită cu grijă și încet, încet silueta ei dispare în întuneric pesemne acolo stau toate sufletele mamelor când te sărută de rămas bun cărțile mele invizibile întotdeauna începeau cu bătrânul și marea eu însămi porneam în lume spre dimineața dimineților învelind fața soarelui fiecare început rupe din tine o bucată de dragoste ca o poveste făcută să îndure durerile morții timpul meu crește ca muntele Aratat, îl urc șoptind Cântarea Cântărilor căci la început lumina se naște în ochi apoi îți atinge sufletul și nefericirea cea mai mare e că nu poți vedea niciodată dincolo de munții înzăpeziți desigur îți poți imagina cristale de apă și un cer coborând ca o insulă peste trupurile înghețate ale celor mai curajoși dintre oameni ca într-un oraș lustruit în singurătate când inimile se fac uși fără închizători tu îți amintești prima oară când te-ai îndrăgostit cu adevărat de tristețea apăsătoare a vărsătorului iar noaptea i-ai visat mâinile apoi chipul lui s-a făcut limpede ca apa Iordanului poate într-o zi vom primi răspunsul la întrebarea de ce nu putem iubi doar o singură dată.