Poezie
Anotimpul tăcerii
1 min lectură·
Mediu
Anotimpul tăcerii
Era-ntr-o târzie noapte,
O amintire ce-a rănit,
Atingerea sentimentelor necoapte.
O lacrimă căzu peste subconştient,
Şi-acoperise stelele,
Ce-alergau cu toate-n spre pământ!
Era noaptea-n veşminte albe...
Târziu, târziu alergasem rănit,
Din mine-n sentiment,
Dar lacrimile mă ascunseră-n pustiu!
Apoi, o vijelie exterioară,
Fulgeră pământu-n lut.
Ne născusem pentru întâia oară.
Era târziu, eram orb între orbi...
Tu, necunoscută stea căzută,
Mă acoperise-i cu palma,
Într-o adâncă lume zlută.
Te-am luat la dans,
Dar lutul ne-nrobise
Sentimentele rămase neatinse!
*
Şoapte, atât mi-aduc aminte,
Că auzisem prăvălinduse-n vânt.
Te înălțai în propriu-ți pământ,
Suflet lin de ape lucii,
Ce-atacă lumea-ntre sicrie,
Căci noi suntem o floare de mormânt!
001321
0