încantarea nopții
scăldată-n inele de-ntuneric
încheie acest trist și ruginit solfegiu
al lumilor ce ne-mpânzesc
nu te uita printre cărările luminii
nu vei distinge
nici măcar o silabă de
răceala impură
a dimineții
ne fură
dorința de-a deschide
sunetele unei nopți străine
astfel
această zi
își adună crengile
dintr-un lătrat
răspândit
de undeva
din dezrădăcinatele
mistuită
de schimbarea ce și-o tăinuiește
noaptea
aliniază înălțimile
nu dăinuie nici amiaza
peste somnul
ce-și năruie
treptele nebănuite
ale strigătelor
era o vreme
când ploaia lingea
obrazul tău lung
în miezul căruia
orice întâlnire
avea siluetă de poezie
astăzi
nimic și nimeni
nu mai cere
o palmă
copacului
așa a-nceput înserarea
rănindu-și glasul închis
când nu se mai dezbracă tainele
în dimineața
acestui râset fărâmițat
noaptea
se-mbracă pe negândite
cu splendide întristări
își
netulburate sunete
își recheamă
cele mai frumoase temeri
lăsând cerul
să cutreiere
această carne târzie
nici pielea desfrunzită
nu mai stinge
o zi obișnuită
întoarsă din înălțimile
unei
nebunie
nebunia acestei nopți de iarnă
crește-n stările tale sacadate
am uitat
cum fumul de țigară
mângâie siluetele
stârnind beție și suspine
diminețile se roagă
pentru
nu se mai rupe
umărul acelui clopot ruginit
nu se mai repetă
acordurile următorului îngheț
nu se mai îngână
nici mișcările frenetice ale respirației
acum dai sunetului
o nuanță
pe dinăuntru
nu sunt decât o scară
cu nesfârșite trepte
fiecare de-o culoare
de-un ochi
de-un braț
și simt
precum o scară
urmele lucioase ale pașilor tăi
mă doare lemnul părintesc
ne blestemau inimele noastre
că ne iubeam
în fiecare început de toamnă
pe un tărâm întors în el
ne priveam
cu palmele-n suflet
plângeam
fiecare cu ochii celuilalt
în cele din
VV