pânză
încantarea nopții scăldată-n inele de-ntuneric încheie acest trist și ruginit solfegiu al lumilor ce ne-mpânzesc nu te uita printre cărările luminii nu vei distinge nici măcar o silabă de
chipul din rană
pipăi umeri înroșiți de strigătul murdar al dimineții lasând să-nflorească-n rană chipul frumos al unui demon
rezonanțe
tremurul poeziei alungat peste absența acestui surâs al numelui tău aceste rezonanțe închid tălpile nopții
miraj
răceala impură a dimineții ne fură dorința de-a deschide sunetele unei nopți străine astfel această zi își adună crengile dintr-un lătrat răspândit de undeva din dezrădăcinatele
început
drumuri calde îngroapă pământul la pieptul flămând de tot ce i se ascunde nu-și iau în seamă poamele pe care copacii i le cumpără
revoltă
mistuită de schimbarea ce și-o tăinuiește noaptea aliniază înălțimile nu dăinuie nici amiaza peste somnul ce-și năruie treptele nebănuite ale strigătelor
anamneză
era o vreme când ploaia lingea obrazul tău lung în miezul căruia orice întâlnire avea siluetă de poezie astăzi nimic și nimeni nu mai cere o palmă copacului
noapte
așa a-nceput înserarea rănindu-și glasul închis când nu se mai dezbracă tainele în dimineața acestui râset fărâmițat noaptea se-mbracă pe negândite cu splendide întristări își
teamă
netulburate sunete își recheamă cele mai frumoase temeri lăsând cerul să cutreiere această carne târzie nici pielea desfrunzită nu mai stinge o zi obișnuită întoarsă din înălțimile unei
nebunie
nebunie nebunia acestei nopți de iarnă crește-n stările tale sacadate am uitat cum fumul de țigară mângâie siluetele stârnind beție și suspine diminețile se roagă pentru
simfonie
nu se mai rupe umărul acelui clopot ruginit nu se mai repetă acordurile următorului îngheț nu se mai îngână nici mișcările frenetice ale respirației acum dai sunetului o nuanță
nu sunt decât o scară
pe dinăuntru nu sunt decât o scară cu nesfârșite trepte fiecare de-o culoare de-un ochi de-un braț și simt precum o scară urmele lucioase ale pașilor tăi mă doare lemnul părintesc
blestem
ne blestemau inimele noastre că ne iubeam în fiecare început de toamnă pe un tărâm întors în el ne priveam cu palmele-n suflet plângeam fiecare cu ochii celuilalt în cele din
