Poezii

Desculț, sărutul destrămării, Piciorul meu rămas orfan Se face cale depărtării De râuri tulburi de șofran. Nisipuri galbene de fiară În vâna apelor se pierd, Și-n coapsa malului de

Noaptea năpârlea lumina subțire a zorilor - Pojghițe de suflet măcinate - De trecerea lor prin aurorele boreale Și prin câmpul magnetic al planetelor, Vocile pe care le aducea de dincolo Veneau

Lumina risipită de neon O torc încet, cu fir subțire. Se schimbă visul în cocon Și în curând o să respire. Simt cum palpită și învie, Urzeala lumii devorând, Într-un exces de

Obnubilare Stergerea viselor acolo unde Substanța lor amorfă îmi pătrunde Înșiruirea întâmplărilor mărunte Asmute alte furii, mai fecunde. Și, întrupat în somn pe jumătate, Așa cum vrea

Licuri îmi scormonesc sub piele, Lumina lor irumpe în neant Semnalul Morse-al unui rol de stele Ce-alunecă prin noapte obsedant. Cu mâini ce se întind nervoase Adun spre mine risipirea lor

Lumina sintetică pătrunde printre haine on-off on-off pâlpâire Imperceptibilă a neoanelor ațâțând instincte epileptice On-off on-off. Gara pare pustie, populată de strigoi metalici,în urechi Imi

Era târziu când am pornit spre casă Bărbații – felinare tot mai rari, Cerneala nopții picura sfioasă În coaja viselor din Năvodari. Primind întreg nesomnul revărsat În ceasul ultimei schimbări

Bătrânii se plimbă printre statui Le ciocănesc cu bastoanele Si îndepărtează mușchiul crescut ca o piele firească Peste ochii goi. In parc se deschid vine cu aur vechi Confluând cu apa din

Rătăcitor în burta unui chit Oceanul îl cunosc doar din povești, Strâns între oase dorm înghesuit Și bezna-mpart cu cete îngerești. Nu mai sunt zări în voie să respir Sau aripi să-mi întind