În fir negru de mătase
Þesut-a codrul căi tăioase,
Pavate-n piatră de râu rece
Ce-n timp amar prin gându-mi trece.
Vicleană-mi rânjește stâna,
A voii-mi crude ea-i stăpâna,
Prin cânt duios de
Blesteme și sinucideri
În umbre-adânci mă răscolesc,
Iar hoitu-mi printre-atâția ingeri
Se sfarmă-n glasul ce-l rostesc.
O neființă-atât de pură
În iadu-mi se mai zbate-n chinuri,
E scrisă-n
E-n dor înlănțuit
Zâmbetul furat
De pe o față tristă
Și-un suflet sfâșiat
Drumurile își plâng pașii
Ce le călcau când era viață
Și frunzele-nchinau desculții
Ce lăsau dor în urma lor
Și
În ascunzișul tău
Zăcea sfârșitu-n doze mici
Și-n sticlele ce se goleau
De răul ce-l vărsau în tine
Și-i dureros să vrei să poți,
Te macină dorința de-a trăi,
Þi se deschid cumplite răni
Doresc să sparg oglinda ce mi te arată
Cu stânca ce-ai creat-o-n mine
Căci ai clădit tristeți morbide
Ce-mi sfarmă rostul de a mai trăi
Și-mi înfig degetele-n pereții din pământ
Ai gropii-n
Se sfarmă-n roci prin râuri reci
Un suflet tricotat în negru
Ce-a colindat prin trupuri seci
Lăsând în urmă-un gol funebru
Cărări croite-n pași nesiguri
Își fac drum prin neființă
Și unele-s
Suflă ceață acele divinități absurde
Ce răpeau zambete-ale unor oameni fără chip
Și se-nchinau spre vest pentru-o-ntoarcere la 180,
Trăiau minciuni pictate in alte culori
Decât cele ale
Un vânt rece înalt poartă
dulci petale de abis
și bătaia sa șoptește
doru-i printr-o gură moartă
Se trântesc prin vii culori,
râd cu sufletele goale,
se-ntâlnesc prin sărutări
cutremurati de
VR