Liniști pierdute

mă îndrept ades pe străzi deschise către un cimitir uitat si caut un însemn care cândva mai viu decât oricine încălzea privirile și mintea acelorași șacali arar mă mai opresc și mai răspund arar oricum oricând oricărui ins ce vrea să întrebe îl sfâșii cu privirea și urlă în sinea lui și înțeleg și înțelege că urletul e semnul întrebării… în șoaptă vreau să-i spun: sălbăticirea vine atunci când mult prea mult trăiești printe jivine * * * sălbăticirea vine și nu mai pleacă în vecii vecilor amin * * * …în urma mea același câine amușină amarnic și dimineața ne împânzește pe amândoi pe creștet îl mângâi pe creștet mă mângâie sălbatic mai sălbatic precum un râset rece și prefăcut precum o viață rece și prefăcută