Poezie
Fericirea supremă
1 min lectură·
Mediu
Fericirea supremă
Sunt omul cel mai fericit:
M-a lăsat mască iubita,
Banca-mi scrie că-s falit
Și mă supără gastrita.
Ieri, din casă când s-a stins
Focul pus de doi \"amici\",
A scăpat, (chiar neatins)
Doar terrariul cu furnici.
“E perfect!” mi-am zis. “Ce trai!
Am scăpat și de chirie;
De mâine voi dormi-n tramvai.”
Păcat, doar, de butelie…
Cu serviciul n-am probleme:
Sunt șomer de-aproape-un an;
Mă gândeam chiar, întro vreme,
Să iau lecții de pian.
Vrut-am, cuprins de mânie,
Capăt zilelor să-mi pun;
Am găsit chiar și-o frânghie,
Dar n-am avut… bani de săpun.
Mi-a venit atunci idee
Să donez tot ce mai am
(Inimă, sânge, cornee)
La Spitalul Județean.
Unu-n alb, doctor docent,
M-a primit întrun oficiu
Și mi-a zis condescendent:
“Du-te, dom’le, la ospiciu!”
Azi un popă gros, bărbos,
Mă-ndemna să mai postesc.
I-am răspuns, zâmbind sfios,
Că prefer să mă popesc…
M-a afurisit cu sacul;
Nu credea că-s serios.
De știam, tratam cu dracul!
Și cu sufletul pe dos…
002781
0