VIOREL MUHA

Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpușă de porțelan sau să mă pun, în același timp, nicovală și ciocan și să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur,

Clipe moarte de noapte, zbucium îngemănat cu zori, amorțirea conștiinței în gene de dincolo de trecerea în ce nu este și nu vrea să vină. Seara, înghesuită între litere negre în alb și electronii

Tu morgană fată de deșert... M-am pierdut în marea nisipului faraonic, prin catacombe fierbinți, deșertice, unde iară sunet de fată morgană strigă ochilor mei; - Caută în firul de nisip, pulsul

Iarna plânge șuvoi de sus, e seară. Un răzleț mănunchi de picuri îndrăzneț, doar în geamul meu bate. Ei în rânduri mici ca soldăței, cu mantii albe imbrăcați, curg și cad... de timp

martie în larg de coaste flamande Picaso pictează stâncă singură pe ea albă sărată ce ape de mare sprijină stropi ce plâng pe umerii ei el cu pensula timpului pune scoică sub ea și

pictez scoarță cu rășină de timp, aroma dă pensulă copacului... crestând secunde pe trunchi secular, în timp prefac stejar în frunză cu rădăcini întoarse să dăruiesc peste câmpii capița