Viorel Mocanu

Inerția e Cel mai mare dușman al omului. Nu regret nimic Din ce-am avut între noi, Vreau doar să imi dai Înapoi căldura cearșafurilor pe care S-a asezat Bucuros și grăbit următorul de pe

Am observat după îndelungi căutări Că unui atavism prelungit Îi urmează moartea Și viceversa. Acoperă-mi corzile și coada cu părul Și cu limba, de asta am nevoie În mod apăsat Și

Înrădăcinată, Lumea de pe bănci pare să pozeze Asincron Pentru un fotograf ce uită să apese Pe declanșator. Și zâmbete false privesc în soare, Gânditoare; Au uitat cum e cu adevărat La

I-am legat lesa azi Şi l-am scos în oraş La o bere, Dar l-am mințit Şi i-am dat votcă. L-am aruncat în ape tulburi azi Şi l-am dus în larg Să înoate Dar l-am mințit Şi l-am înecat. I-am

Două puncte Diferite Niciodată nu se pot iubi Până la capăt. Pentru că oricât de serioasă ar fi relația Și oricât de mult ar încerca să se apropie Distanța între ele ar fi

O bilă poate oricând Să-și asume rolul de cerc Pentru că în condițiunea sa genială Și universal valabilă de până acum O bilă privită de oriunde e un cerc. Asta ar fi un dezavantaj, ar spune

Cu toții atingem perfecțiunea În paralel: Unii mai devreme, Alții mai târziu. Eu pentru tine, Tu pentru alții. Defectele vârstei sunt de vină Pentru paralelele secante, Inegale și

Cred Și simt Că viața mea amoroasă E ca o tablă ruginită De șah În care toate piesele agregatului Sunt dispuse ca la tribunal În mod circular Și toată populația Fixează invectiv, Cu

A fost odată Ca niciodată O poezie Mică. « Cresc eu mare! » Zicea ea. Ce nu-și dădea seama Însă Era că membrii familiei - O strofă-mamă, Un vers-tată Si câteva cuvinte-surori - Nu-și

C a la o vânătoare de păpuși dezmembrabile L ocul îmi este asigurat pe viață între perdanți. A ntipozii conștiinței mele se compun armonic C u nadirul și zenitul așteptărilor din jur. H ai,