Ecouri de mandolină (10) – Reparații după incendiu

Cei din casa lui Don’ Fabricio nu puteau să stea mult fără să înceapă să îndepărteze urmele incendiului ce avusese loc cu două luni în urmă. La început, curățară bine curtea de rămășițele incendiului. Apoi cărară movile mari de lut de cel galben, de undeva dintr-un mal din marginea satului. Mai adunară și o mare grămadă de lemne, cu scop vădit de a începe o construcție. Într-adevăr, Don’ Fabricio îndrăzni într-o bună zi să dea comanda începerii reconstruirii clădirii arse din ogradă. Adună încă vreo doi țărani meseriași din sat, pesemne bine plătiți, cu care porni anevoioasa construcție. Ceea ce era normal pentru unii, era mai puțin normal pentru Antony, adică faptul că Don’ Fabricio punea fără menajamente cele două fete ale sale la muncă. Se înțelege, nici el nu lipsea de la muncă, nici nevasta sa. Mai adusese ca ajutoare încă vreo doi inși, poate dintre neamurile sale apropiate. Ăștia au fost năimiți pe lângă cei doi meșteri. Cât de mult ar fi vrut Antony să participe la rezidirea clădirii distruse, însă el era blestemat să stea locului în ghereta postului. Era bine, totuși, că putea privi nestingherit ce se petrece în curtea italianului din vale. Parcă i se frângea inima văzând cele două fete puse la muncă grea, să care găleți de apă, să mestece cu lopata pământ cu apă, să frământe cu picioarele lutul galben și cleios, iar apoi să-l arunce cu putere în niște cofraje de lemn pentru făcut cărămizi. Au făcut mii de cărămizi, pe care le-au pus la uscat prin curte. Peste o săptămână, apăru un fum în curte, însemnând că au început să coacă cărămizile în foc, într-un cuptor improvizat pentru ars cărămizi. Meșterii pregăteau și niște lemne pentru pereți, uși, ferestre. Șantierul era mereu în freamăt, de câteva săptămâni. Era o vreme splendidă, ceea ce făcea mult mai ușoară munca. Antony urmărea orice prilej ca s-o vadă pe Cristina în curtea italianului, muncind cot la cot cu ceilalți. Fata era vrednică, se pricepea la toate muncile, însă doar până la pregătirea lemnăriei. Acolo erau alții pricepuți, erau meșterii. Când avea un mic răgaz, ea se uita lung în sus, către cazarmă, acolo unde cineva drag o urmărea cu mare pasiune. Când se putea, îi făcea semne discrete, fără să o vadă ai ei. De fiecare dată, tânărul cel drag din ghereta cazărmii îi răspundea cu semne multe, deși discrete, răsplătind credincioșia cu care ea se uita spre el. Se apropie ziua când rezidirea clădirii arse se apropia de sfârșit. Mai aveau puțin până să termine fixarea geamurilor, așezarea treptelor de lemn la ușa de intrare, așezarea de pietre de râu șlefuite în curte, în fața zidirii celei noi. Lumea din curtea lui Don’ Fabricio lucra intens la ultimele amenajări. Cele două fete ale italianului munceau și ele harnice, dornice să vadă clădirea terminată. Chiar aduseseră în curte un pui de chiparos, ca să-l împodobească cu diferite panglici, de bucurie pentru terminarea cu bine a construcției. Antony era încântat urmărind-o pe Cristina cum se bucură de noua construcție. Ea însă, se vedea, era mai bucuroasă să știe că cineva drag o vede de sus, decât să fie încântată de clădirea nouă adăugată gospodăriei. Avea priviri mereu îndreptate spre omul cel drag al ei. Mâinile ei mângâiau mlădios pomul de chiparos împodobit în curte. Ceva o făcea să se bucure de fiecare ramură încă vie a chiparosului. Acele ramuri verzi erau ca niște lumini ale libertății, ale frumuseții, ale cerului nelimitat, dincolo de vârful chiparosului. Parfumul cetinii verzi o îmbia, o făcea fericită. Implora cerului bunătate, putere divină, binecuvântare, ca să-i ocrotească dragostea ei cea mare. Apoi ochii ei se întorceau mereu în sus, spre zidul cazărmii, acolo de unde cineva o veghea clipă de clipă. Ce sentimente sublime! Ce bucurie de a trăi emoția tinereții! La rândul său, Antony, parcă uitând cu totul de îndatoririle sale de veghetor în post de pază, o acapara în priviri pe tânăra fată care se comporta atât de tandru cu pomul din curtea din vale a italianului. Era convins că tot ce făcea scumpa lui Cristina era cu totul numai și numai pentru el. Orice privire a ei în sus, orice semn discret, dar elocvent, îi întărea convingerea că fata trăiește doar pentru el. Oh, ce sentimente supreme de adorare a unei ființe aproape divine, care este atât de aproape de el! Totuși este îngrădită de opreliștile situațiilor - ale lui, ca ostaș de cazarmă, ale ei, ca fiică de italian care nu-i prea stima pe ocupanții străini. * va urma)