Iepurașul

Iepurașul (Din volumul Bucovina - plai de basm și dor ) Cel mai plăcut loc din gospodăria bunicilor de pe creasta muntelui era grădina cu zarzavaturi. Unde găseai straturi mai frumos croite pe ogor, mai bine plivite, cu plante mai frumos răsădite?! Treceai printre straturi mai ceva decât printr-o grădină botanică. Câte straturi cu răsaduri ademenitoare nu creșteau acolo, făcând promisiunea unei recolte îmbelșugate spre toamnă - straturi cu ceapă verde, cu tulpini crescând armonios în sus, straturi cu suave frunze de morcovi, dezvoltându-se în tihna luminii soarelui și sub roua odihnitoare a dimineții, sau straturile de usturoi, sau cele de salate mari de-un verde deschis! Mai erau și jumătăți de straturi cu mărar, pătrunjel, țelină. Apoi erau straturile cu răsaduri de sfeclă roșie, sfeclă albă și napi. Câte și mai câte ! Dar cele mai scrupulos cultivate erau straturile lungi de varză puse mai în spatele ariei ocupate de grădină. Acolo de-abia începuseră să crească și să se dezvolte răsadurile de varză, care încă nu erau bune de tăiat pentru mâncare, dar până la toamnă vor crește mari și înfoiate și vor avea bunicii ce strânge și ce duce în tindă, să le curețe, ca apoi să le pună la murat în butoaie. Unele căpățâni vor fi sacrificate încă dinainte de toamnă, le va toca bunica mărunțel, le va fierbe, apoi va pune smântână pe deasupra – o bunătate la masă! Dar acum era cu puțin după miezul verii, răsadurile mergeau și singurele, dar erau încă necrescute, iar în zilele de secetă, mai trebuiau ajutate cu apă. Bunica aducea din vale, de la fântână, căldări cu apă; venea și Ionuț în urma ei cu câte o căldărușă mică cu apă, plină pe jumătate. Apoi luau câte o căniță, cu care scoteau apă și turnau câte puțin la rădăcina fiecărei plante. Mai ales la tulpinile încă plăpânde de varză, care se ofilesc repede dacă nu sunt udate. Lui Ionuț chiar îi plăcea să ude cu cănița răsadurile. Ce nu-i plăcea, era că apa din găleți se termina repede și trebuia să plece iar la știubei să mai aducă apă din vale. Bunicul nu venea niciodată la udat straturile, asta era treaba bunicii iar el se ocupa cu treburile mai grele de pe lângă gospodărie. Iată, destul de repede, nici în două săptămâni, varza, îngrijită cum trebuie, crescu mărișoară și chiar începu să lege mici căpățâni de frunze. La fel și morcovii, începură să crească, încât, dacă trăgeai de un smoc de frunze, scoteai din pământ un morcov frumos, roz ca de lumină, foarte bun de ros. Dar îi zicea bunica lui Ionuț să nu mănânce morcovii și alte legume din gradină până nu sunt spălate bine cu apă, că au microbi, care te îmbolnăvesc de stomac. Ionuț înțelese asta, dar, câteodată, mai uita de acest sfat, și mai „prăpădea” cu dințișorii lui câte un morcov scos din strat, că tare dulce mai era! Umbla zilnic prin grădină, să admire straturile cele frumoase. Era o căldură atât de plăcută de la soare, totul era verde, cer senin. Unde putea să fie mai frumos ! Adesea bunica îl striga, s-aducă de pe straturi frunze de ceapă și de pătrunjel, care îi trebuiau la borș. Într-o zi, pe când își căuta de lucru printre straturile de legume, privind cum toate plantele se dezvoltă frumos și se fac înalte, viguroase, verzi de sănătoase ce erau, i se păru că în dosul frunzelor din stratul de varză se mișcă ceva ciudat, ceva gri, ceva sub formă de urechi, cam lungi, pe care le deslușeai doar dacă te uitai cu multă atenție. Ce putea fi? Ionuț își învinse instinctiva teamă și începu să se apropie cu pași foarte ușori de acea ciudățenie dintre verze. După cum știa el din cărți de citit pentru copii, trebuia să fie un urechiat, adică un iepuraș. Nemaipomenit! Chiar el era: ființă plăpândă, cu blăniță subțire, lucioasă, respirând de zor prin nările-i foarte fine. Părea că ațipise lângă o varză, de căldura zilei. Se apropie tiptil, încet-încet de el. Întinse mâinile. Iepurele nu se trezi. Întinse mâinile și mai mult, încât puse mâinile chiar pe iepuraș. Acesta de-abia atunci se zbătu, cât putea, să fugă, dar Ionuț îl ținu tare cu amândouă mâinile. Iepurașul, ființă mică și gingașă, obosi să se zbată, și-atunci Ionuț îl lipi la pieptul său. Tremura de frică, biata creatură, inima i se zbătea nebunește. Se zbătu o vreme în brațe, tremurând de frică, până se potoli. Mare bucurie pentru copil. Ce ispravă minunată, să prindă un iepuraș. Trebuia, numaidecât, sa-l ducă în casă, să se laude în fața bunicii. Când văzu bunica așa ispravă, rămase cât se poate de uimită. Dar repede intră la griji: unde l-o fi găsit? Nu cumva în straturile de varză și de morcovi? - Vai, copile, ce mi-ai adus în casă? N-aveam eu destulă treabă? se prefăcu mânioasă bunica. - L-am găsit în gradină, printre straturile de varză… - Aha, deci avem oaspeți nepoftiți în grădină! Presimțind că treburile nu sunt la locul lor în grădină, bunica ieși într-un suflet din casă, ducându-se drept pe ogor, să vadă ce e cu straturile. La început părea că nu se vede nicio pagubă în straturi, dar, mai apoi, găsi câteva căpățâni de varză cam roase într-o parte. Și în staturile de morcovi erau vizibile semne neliniștitoare - găsi mai multe rădăcini de morcov mâncate pe jumătate. - Uite aici, copile, vezi tu ce pagubă mi-a făcut dihania asta mică în grădină! Îți vine s-o iei, să-i dai o mamă de bătaie și s-o tragi zdravăn de urechi! - Bunică, dar nu vezi ce nevinovat e, ce blăniță moale și caldă are ? - Ei, un iepuraș este întotdeauna îndrăgit de copii, dar ei nu știu de câte ori mi-au mâncat ăștia răsadurile și mi-au înjumătățit firele de morcovi de-abia răsăriți! Le-arăt eu lor! Ionuț scâncea, nu voia să se despartă de iepuraș. Atunci, tocmai sosi în casă bunicul și, văzând iepurele, se duse în șură, scoase de acolo o cutie mare, de pe vremea când cloșca avea pui mici, puse în cușcă niște otavă uscată din grajd și închise iepurașul acolo. Bineînțeles, Ionuț și bunica aveau grijă de el să-i aducă de mâncare și apă într-o străchinuță. N-o ducea rău urechiatul. Pe zi ce trecea, iepurașul tot creștea. Se-învățase cu cei de-ai casei, chiar îi dădură drumul din cușcă și nu mai fugea de lângă casă, umbla în urma tuturor, comic, țopăind cu pași mărunți. Într-o zi, umblând slobod prin ogradă, cum era și de prevăzut, iepurașul se întâlni bot în bot cu Motocel, pisoiul. Se speriară amândoi, privindu-se unul la celălalt. Motanului nu-i conveni să vadă o ființă în curte mai îndrăgită decât el de către cei din casă. Se repezi să-l prindă pe iepuraș, dar acesta fuga-fuga prin ogradă. Motocel după el. Alergară așa unul după altul cât era ograda de mare, ba și pe cărarea spre uliță. În cele din urmă, osteniră amândoi. Atunci, având un curaj greu de înțeles, iepurașul înaintă eroic spre motan, până ajunse bot în bot cu el. S-au mirosit, s-au uitat mult unul la celălalt, apoi s-au culcat amândoi la un colț de ogradă. Ciudat, în loc să se prigonească unul pe altul, cele două ființe cu blănița pufoasă s-au împrietenit! De-atunci dormeau mereu împreună, sau în casă, sau în grajd, până venise toamna. (va urma)