Adoris si Kromia(48)

Adoris si Kromia(48) Începuse o dimineață senină, îmbietoare, când oaspeții lui Craton și-au luau rămas bun și s-au urcat la bordul elegantelor corăbii oferite spre a-i duce la Atena. Ziua aceea, la fel și zilele care urmară, au fost nespus de frumoase, pătrunse de o lumină nouă, pură, ca seninul curat al depărtărilor. Briza mării, ușoară, adia mângâietoare, umflând pânzele albe și zvelte ale corăbiilor ce lunecau lin, ca lebede semețe pe apele sclipitoare. Pluteau călătorind mereu spre apus, admirând ostroave pașnice care le trimiteau salutul lor cu căldură. Erau nenumărate ostroave, întinse și verzi, cu cetăți albe zidite pe crestele stâncilor. Sau ostroave mici, acoperite cu ierburi galbene, pe care rătăceau în voie turme de capre. Nici marea nu mai era pustie. Era cutreierată în lung și în lat de multe corăbii, grăbite să atingă depărtările, ori nerăbdătoare să se întoarcă acasă, străduindu-se, toate, să îmbogățească ori să ruineze pe stăpânii lor. Călătoria părea atât de deosebită, chiar și pentru Adoris și pentru cei din anturajul regelui Agatos, care mai călătoriseră de multe ori pe mare. De pe bordul corăbiilor scrutau feeria mării, urmărind nostalgic cu privirea orizontul nemărginit. Kromia era entuziasmată și emoționată de frumusețile de excepție pe care le întâlnea la tot pasul. Capul ei frumos, cu părul negru și strălucitor mângâindu-i umerii, se sprijinea mai tot timpul pe pieptul sau pe brațele lui Adoris. Cât de pură părea marea cu valurile albastre ori verzi, vuind adormitor și cerul senin și cristalin cu reflexe verzui la orizont, de acolo de unde răsar, ca în povești, trunchiurile înalte ale chiparoșilor, dezvăluind tainele ostroavelor necunoscute. Adoris, admirând chipul acoperit de fericire al frumoasei Kromia, retrăia și el cu mare emoție apropierea de casă. Scruta depărtările cu inima strînsă și cu nerăbdare. Toate îi păreau atât de familiare, atât de primitoare, și totuși scăldate într-o lumină atât de neobișnuită. Plecase din Atena ca aventurier și se întoarcea după câțiva ani ca erou și ca prieten al multor lumi pe care le cunoscuse, dar și ca îndrăgostit care își găsise în drumurile sale necunoscute aleasa inimii sale și o purta tot timpul cu el ca pe un giuvaer. Își simțea inima cuprinsă de fiorii plăcuți ai aducerilor aminte. Recunoștea zborul vesel al rândunelelor de mare jucându-se pe crestele valurilor. Și apa mării, și vietățile din adâncurile ei începeau să-i fie cunoscute. Îi părea cunoscut și vântul ce începu să adie dinspre Corint, acel vânt aducător de zile luminoase și clare, precum o cupă de cristal. Zărind una din multele corăbii de pe întinsul apelor, Adoris tresări: Hei! Vere Orestes! Mă recunoști? Sunt Adoris, vărul tău! Unde pleci tocmai acum când eu mă întorc acasă? Corabia lui Orestes însă trecu grăbită departe de ei, pesemne mult prea departe ca vărul său să-l poată auzi. Curând, foarte curând, ar trebui să apară la orizont pământul sfânt al Atenei. Nu se zărește încă? Întârzie el să-l întâmpine? Puțină răbdare, Adoris! Curând vei revedea chipul strălucit al patriei tale! Ah! Iată minunea! S-au îndurat, în sfârșit, zeii Olimpului de sufletul meu rătăcitor? Zăresc, colo departe, spre miază-noapte, piscurile albe ale muntelui Parnas, scânteind luminate de soare! Și, iată, încep să zăresc panglica șerpuitoare, lucioasă și albă a țărmurilor din Pireu! Apropie-te, pământ drag! Apropie-te! Apropie-te, casă părintească! Ah! Iată! Acum zăresc Acropole strălucind deasupra orașului! Ce minunăție! Te salut, semeață zidire, albă și încântătoare mândrie a atenienilor! Cât de mult vă îndrăgesc poteci domoale ce urcați încet spre culmile orașului, printre zidurile cele mari! Aud și sunetele tălăngilor de la turmele de oi adăpostite de umbra zidurilor! Ce întinerit îmi pare portul, cu căsuțele lui albe așezate în trepte de-a lungul teraselor țărmului! Aud și sunetele atât de limpezi și plăcute ale flautelor, venind de pe plajele însorite, închinate valurilor de o inimă simțitoare și gingașă! Iar sus, acolo, în cetatea Atenei, negreșit, mă așteaptă cei dragi. Poseidon, tu zeu al mărilor, zorește corabia, căci ard de nerăbdare să-mi revăd părinții și locurile în care am copilărit! Fremătând de nerăbdare și fericire, Adoris privea în ochii nespus de dragi ai Kromiei și gândea cu glas tare. Lumina ochilor ei atât de enigmatică, chipul ei de zeiță a frumuseții, cu obrajii îmbujorați de emoție reflectau puritatea cerului senin și frăgezimea pajiștilor verzi. Era atât de fericită, avea atâta încredere în viitorul ei alături de Adoris! Scrutând minunile oferite privirilor, vedea totul într-o lumină atât de nouă, atât de caldă, cum nu și-ar fi putut închipui vreodată. Ce albe erau coloanele și acoperișurile palatelor ce se întrevedeau printre coloanele verzi ale chiparoșilor! Parcă străluceau ca poleite cu aur! Ce curioase erau casele cele nenumărate, risipite pe povârnișurile colinelor, înălțându-se în trepte spre Acropole! Ce albastre i se păreau valurile care scăldau stâncile albe ale țărmurilor! Ochii ei mari, adânci, tulburători și visători, concentrând toate frumusețile din jur, pătrundeau dincolo de linia orizontului, atingând cupola curată a cerului. Își închipuia un vis care s-o poarte acolo sus, în munții din lăcașul zeilor. De acolo să coboare agale, pe o pajiște verde, admirând pădurile de cedri și coloanele templelor de marmură. Apoi, braț la braț cu Adoris - alesul inimii ei, cel mândru precum Apollo în ținută de prinț - să coboare distinsă treptele albe, de marmură pură, până în Agora, piața cea mândră a cetății. Și toate privirile ateniencelor oacheșe s-o urmărească când trece frumoasă, îmbrăcată în veșmânt alb diafan, purtând diademă cu briliante pe frunte, generoasă și cea mai adorată în mulțimea rafinată și elegantă a anticei lumi! * Corăbiile se îndreptau încet și liniștit spre țărm, făcându-și loc printre nenumărate alte vase din port. Regele Agatos veni mai aproape de Adoris și Kromia și le cuprinse la amândoi mâinile în mâinile sale, admirând împreună spectacolul orașului ce se desfășura pe înălțimi. Sosi în rând cu ei și regina Ariadna. Pentru moment uitaseră cu toții nefericirea izgonirii din Atalya. Erau visători, fericiți și se bucurau că au ajuns cu bine pe țărmul Atenei - sfânta cetate, măreață și ocrotitoare. (va urma)