Suferințele pisicii

Suferințele pisicii Recent, auzisem de la cineva o istorioară, mai bine n-o auzeam… Cică la casa unui om de la țară, trăia o pisică. O pisică ca oricare alta, nici nu contează rasa ei, sau culoarea blăniței. Și acea pisică, cum era firesc, făcuse “plocon” gospodarului un buchet de cinci puișori, frumoși de tot, ca niște pufuleți, drăgălași și foarte pe placul copiilor săi. Omul casei, gospodar “chibzuit”, cu strategii de viitor, găsi de cuviință să nu dezvolte prea mult partea pisicească a gospodăriei, așa că, în timp ce copiii dormeau, și pisica era plecată cu treburi, luă cei cinci pisoiași, îi puse într-o traistă, și-i duse departe de casă, cine știe pe unde. Nu se mai întorceau bieții de ei de acolo, erau prea mici. Pisica, văzând lipsa puișorilor ei dragi, se întristă mult de tot, nu mai vroia să mănânce, jelea întruna copiii ei dragi. Dar cum stătea ea așa deznădăjduită, iaca se apropie de ea un bobocel de rață, ce veni chiar la botul ei, s-o întrebe de ce e așa de mâhnită. Acest gest neașteptat venit din partea unei ființe mici și gingașe, trezi biata pisică din deznădejdea ei, și se arătă înduplecată către gingașul bobocel. Din acea zi, se legă o prietenie deosebită între pisica și bobocelul de rață, trăiau nedespărțiți prin curte, dormeau împreună, mâncau împreună. Nu se putea să fie mai prietene două ființe una cu cealaltă. Și vremea trecea… Dar, odată cu trecerea timpului, bobocelul crescu, se făcu mare, frumos, cu pene lucioase, radiind lumina soarelui din penajul său. Pisica rămăsese cum era. Și se făcu bobocelul mare de tot, chiar mai mare ca pisica. Dar tot trăiau ca niște prieteni de nedespărțit, erau tot timpul împreună, unde era rățoiul, era și pisica Cum, zic unii, era firesc, după ce bobocul se făcu ditamai rățoi gras și frumos, ce vreți să fi făcut stăpânul gospodăriei cu el ? Într-o zi îl prinse prin ogradă de-o aripă, îl duse la trunchi, îl tăie, și-l duse gospodinei să-l gătească cu varză, pentru prânzul familiei. Ar fi zis cineva că gospodarul nu făcuse bine ce făcu ? Pisica, în schimb, fiind martoră la așa barbarie, se înspăimântă rău de tot, și, văzând că rățoiul chiar dispăruse din gospodărie și nu se mai întoarcea de niciunde, fugi de la casa aceea blestemată, jurând, în firea ei, să nu mai calce în veci în curtea acelor oameni cruzi, de la care i s-au tras atâtea nefericiri. S-a dus în lumea ei… Stăpânul casei, mai vedea uneori pisica lui, undeva pe la vecini. Încercase chiar s-o strige, s-o ademenească, sa vină acasă, la gospodăria sa. Dar pisica nici nu vroia să ia în seamă glasul său …