Sâmbătă cu final neașteptat

Mă aflam într-una din acele zile în care indiferent ce aș fi făcut, nu îmi venea în căpușorul ăsta al meu nici o idee, o fărmitură măcar, ca să pot scrie un biet vers, o amărâtă de frază. Nimic! Nimic! Nimic! În ciuda faptului că era o zi de sâmbătă fusesem foarte matinal și după un duș fierbinte, un mic dejun, o cafea și două țigări, mă așezasem la masa de scris cu gândul să scot din mine tot ce poate fi mai bun. Degeaba însă! Creierul meu părea că intrase într-o avarie destul de profundă și orișicât mă stroflocam eu, nu reușeam să aștern pe foaia albă nici măcar un cuvânt, nici măcar o literă. Dacă ar fi fost numai asta (mă refer la pana de inspirație), poate mai ziceam. Surprizele însă nici nu începuseră încă sau mai bine zis se aflau într-o stare incipientă, probabil deja aliniate ca la o linie de start așteptându-și cuminți rândul. Vecina de deasupra, fiind sâmbătă (după cum am menționat mai sus), găsise de cuviință să facă un pic de curățenie, așa că tura la maxim motorul aspiratorului lovind cu acea extensie a furtunului, cu țava (nu știu dacă așa îi spune, chiar nu mă interesează) în toate colțurile și ungherele apartamentului de parcă nu ar fi fost ale ei (nici colțurile, nici ungherele, nici apartamentul). Sincer nu știu de ce făcea acest lucru, este chiar curat în apartamentul ei și nu mă întrebați cum de știu...să spunem doar că din când în când i se mai înfundă ba ghiuveta de la baie, ba cea de la bucătărie și eu, ca un bun vecin, trebuie să o ajut. Și ca să lămuresc treaba până la capăt, asta doar așa pentru eventualii cârcotași... DA! Vecina arată bine, chiar foarte bine pentru cei aproape 40 de ani pe care îi are. Punct! Deci: sâmbătă, pană de inspirație, vecina care face curățenie...și na! că acum s-a găsit și nea Titi să bage bormașina în funcțiune ca să îi arate el lu nevastă-sa ce mare pielea puței de as este el în materie de amenajări interioare, recte mobilier lemn, și cum vrea el acum să asambleze mobilierul (scuzați repetiția) pe care și l-a cumpărat ieri și din cauza căruia liftul a rămas stricat un week-end întreg. Îmi pare și acum rău că am predat toate puștile atunci când am renunțat la permisul de vânătoare. Din nou deci: sâmbătă, vecina, nea Titi, țââââr!!! Þâr?! De unde și până unde țâr? A! Ce bou pot să fiu. Asta este soneria de la ușă. Deschid ușa și dau nas în nas cu vecina de vis-a-vis, o bătrână pensoionară procopsită foarte de pe urma nu știu cărei averi a lu’ tasu. Săru’ mâna, bună ziua și mă întreabă dacă nu pot să o ajut să i-l dau jos din copac pe Martinică (Martinică este o jagardină de motan maidanez pe care l-a adoptat cu ceva vreme în urmă). Eu în copac? După Martinică? Mă uit la ea mai chiorâș, sau mă rog, așa am avut senzația și mă scuz politicos spunându-i că mă doare rău spatele fiindcă cu o seară înainte tocmai jucasem fotbal și mă solicitasem la maxim. Nu știu dacă a înghițit gălușca dar ne-am salutat reciproc repetând încă o dată că îmi pare nespus de rău că nu o pot ajuta (am aflat oricum că Martinică al ei a coborât singur) și am închis ușa cu mișcări calme deși în sinea mea începeam deja să fiu un mic car de draci. Îmi era și frică să mă mai așez la masa de scris, așa că mi-am făcut un nou duș fierbinte de vre’o jumătate de oră, doar pentru a mă calma și pentru a putea reveni la starea care mă caracterizează. Așaaaa! Proaspăt revigorat, cu o bere rece în mână mă așez din nou în fața calvarului. Recapitulare: sâmbătă, vecina, nea Titi, Martinică, fiare vechi cumpărăm! (atmosferă audio suplimentară) și...sună telefonul. Băga-mi-aș! Răspund și aflu că persoana de la capătul celălat al firului dorește să vorbească cu Vergenica. Îi răspund în modul cel mai calm și mai coerent că domnișoara Vergenica este momentan ocupată deoarece și pentru că fiindcă tocmai se arde în creț. Închid telefonul, de tot, și ies pe balcon să fumez . Băga-mi-aș din nou! Trebuie să cobor să cumpăr țigări. Mai arunc un ochi prin frigider, pe celălalt prin cămară, mă așez la masa din bucătărie și încep o listă care pe lângă țigări mai cuprindea și diverse alte produse necesare gătitului și nu numai: cartofi, ceapă, roșii, ulei, o cutie de chibrituri...etc...etc...etc... Ajuns în piață încep să iau tarabele și magazinele l-a puricat și după vreo oră și ceva de precupețit mă întorc încărcat mai ceva ca moș Nicolae care orișicum este mult mai sărac ca moș Crăciun deci comparația pe care am folosit-o nu este sub nici o formă exagerată. Începusem deja să abandonez treptat ideile literar-creaționiste, gândurile zburându-mi spre căutarea unor rețete culinare lejere și sățioase totodată. Aflat încă în punctul de punere în aplicare al unui plan de bătaie, cu o cutie de bere în față și pregătit să îmi aprind o țigară aud un țârâit prelung, țârâit care nu era vreun rezultat al imaginației mele bogate ci din contră, era real, era din nou soneria de la ușă. Calm, detașat de orice fel de manifestare reticientă deschid și, spre plăcuta mea surprindere, mă trezesc față în față cu vecina de deasupra care mă roagă dacă nu pot să o ajut cu un pic de ulei deoarece pregătește o prăjitură și nu mai are cum să iasă în acest moment să cumpere o sticlă întreagă. După un moment în care am cântărit ce șanse aș mai fi avut ca să am o zi reușită îi propun să luăm cina împreună, aprovizionarea fiind deja făcută, aprovizionare din care nu lipsește bineînțeles uleiul atât de necesar pentru prăjitură. Ea îmi răspunde afirmativ, folosind același zâmbet cu care m-a fermecat încă de la început, singura condiție impusă fiind aceea de a mai da o fugă până la magazin pentru a cumpăra și o sticlă de vin roșu. Cunoașteți doar zicala aia care zice că vinul roșu este “bun pentru femei dacă îl beau bărbații! “. Conformându-mă condiției impuse dau fuga până la locul cu pricina (recte magazin) și după ce culeg din raft sticla de vin completând coșul de cumpărături și cu o cutie de bomboane de ciocolată mă așez la coadă ca un bun cetățean ce mă aflu. Așteptând să îmi vină rândul am derulat prin fața ochilor întregul șirul evenimentelor ce au avut loc și realizez că ziua respectivă nu era așa dezastroasă precum o vedeam eu, din contră, aveam suficient material pentru a mă așeza la masa de scris fapt pentru care am mulțumit divinității rugând-o totodată să mă ierte pentru micile ieșiri neortodoxe. Continuarea?! Probabil că bănuiți deja. Data viitoare, poate o să vă povestesc și cum am cunoscut-o pe vecină, cine știe?