Vanț Antonio Mihai

Pietrele sunt destine colorate de morminte cu o singură floare mâncată până la vioară de termite cu dinții soarelui povară. Am pierdut sonetul colorat sonet, cu sunetul dulce de praf mai

Torțele, așa-ziselor priviri, cutanate în mâinile noastre funcționează la fel ca semafoarele. Pictorii cerului dezorientați de pâlnia ta incoloră varsă soarele peste noi. De câteva

Tăceam la mal, oceanul rece tremura și-o mai chemam, sub floriile ce înmugureau, nu apărea. Tăceam apoi pe la izvor, friasone tari mă scuturau. Copac subțire, în viitor toți îl uitau, iar

Când eram cu gândul prin văzduh, am văzut două entități, ce pe parcurs s-au scurs pe hărți, și-am simțit senzația de déjà vu. Cu fiori reci mi-am șoptit „Eram noi” - oxigen și apă, poli

Am rău de mine uneori, mă dezgustă existența. Toți cei ce cred că fac furori necesită orbiți absența. Mecanic gând ce Terra o înfășoară cu mreje și cârduri de nămol cum nu mai ești

Ereditar complex recorectat, parcurge universul, opresiuni și versuri- nimeni nu e drept doar părul tău și ochii de urzică. Din lut și sânge am apărut, odată cu apusul, strigam din

Doar mâine îmi sosește imaginația cu chitanță cu de toate, iar slovele, stau abătute în dicționar voind să mă joc cu ele. Prind de mână un cerculeț și îl transform în scaun. Dintr-o

O percuție lentă a nostalgiei execută ipoteze cuibărite, ca niște pui de migrene prinși în decepții stoice la un loc cu multe gânduri, încercuite de țipete multicolore asemeni corzilor

E o dorință puternică a mea, să luminezi mai tare decât stele, mai viu decât emoții, mai colorate curcubee, fragmente bucuroase de tandrețe dansează în zâmbetul tău de-o fragedă

În nod mi-s mâinile legate, le-am desfăcut de-atâtea ori în fiecare miez de noapte, când te priveam ispititor. Tulburătoare inocență, surâs blajin, îmbătător, mă înăbușeam într-o

apus de stele în cerul gri privesc în gol nedumerit cum trece o altă anostă zi în care tu n-ai mai venit o ceață însoțește orașul cu frigul ce bântuie pe străzi soldații triști își fac

E4, e5 pioni și pioni și cai și câte o ață dentară, în loc de pai în palma ta formală alai cu plai de ceară și cuceriri în miez de seară. Undeva în buncărele imaginației, Dacia

Colind pragul existenței întingând umil o mână statornică în carențe n-așteptă nici-o fărâmă. Cântecel închis în nucă, ce-o voiam cadou demult, singurel în lumea multă la colind nu mă mai

sora mea din altă fantasmă prigonită cu farduri scrutează sângele în faruri cu mii de baruri în sertare aduci secătoare daruri dulci ca Naum fulgi peste hotare balauri un clovn se apropie

mă simt ciudat lumina confuză se strecoară prin praf lăsându-l la sine rămâne doar scuza ce curge-n balanță cu meritul neechivalent iar e un gând defect fără șurubelniță mai e și ea pasăre

Nu păstrez clipele mari că n-am memorie prea multă mă uit la tine când răsari și te veghez din umbră. Surâsul tău e-o lebădă plăpândă noi suntem oameni mici și netezi nu știm când și ce

Apă, aduci multe sticle și oroare, reflexia ta să mă omoare plină cu ardoare de stele și soare c-o lună de răcoare, cu fructe de mare și sare. Trebuie doar să fiu un eschimoș pentru câteva

Eu, adevăratul eu credeam că licuricii strălucesc fosforescent pe nava lor fosforescentă din metan, cu cerculețe de metal. Și cum pluteam noi, cărbunele se derula în fața noastră a mea, a

un deceniu de cuvinte plânge spulberat pe câmpul de luptă iar lângă cimitir sătenii vorbesc despre mâncare și eu vorbeam până când sâmburii nucilor m-au otrăvit nu cunosc minutul cu

nu mai ies din mine când seara scrie singură mă sperie oricine același suc de ani de zile aș bea o apă pentru noi să nu mai văd sicrie o noapte să privesc adânc femeia ce stă lângă

sunt cel mai singur ochi rămas treaz nu am noroc arunc din mine sânge să vindec răni adânci tu nu mai plânge mă doare totul clădiri roșii nu văd scopul

ți-aș fi putut scrie dar nu făceai la fel o pagină dintr-o mie pierdută într-un bordel aș fi putut croi ghirlande aducându-ți astfel stele stăteai frumos citind o carte iar eu mă uitam la