Jeluirea Limbii române

„Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară...”

Mateevici spunea că sunt comoară,
Că m-au doinit, în vatra lor, străbunii,
Spunea că-s un șirag de piatră rară…
Dar ce însemn eu, astăzi, pentru unii?

Sunt hotărâtă să mă jeluiesc,
Să spun cât sunt, acum, de compromisă
De cei ce, în vorbire, mă stâlcesc
Și-s mutilată-atuncea când sunt scrisă.

Spun toți cei ce vorbesc și scriu greșit
Că aș fi nașpa, n-aș mai fi în trend,
Vocabularul meu cel... ponosit
E-mprospătat cu „hobby”, „happy-end”,

Cu englezisme și jargoane – Of! –
Cu inovații, prescurtări, ades,
Frumos e „frumi”, dascălul e „prof”,
Salutu-i „bye” și da-ul este „yes”.

Iar cei ce merg, în alte țări, la muncă,
Deși nu știu nici limbi străine bine,
Când se întorc în România, spun că,
De-atâta timp, au cam uitat de mine.

Au nume elegante, de bonton,
Că doar nu s-or numi precum oierii,
Copiii lor sunt Michael, Brad sau John,
Iar fata Mărioarei este Mary.

Doinită, în refren cu „foaie verde”,
Eram elogiată pân’ la stele,
Dar, tot mai mult, tradiția se pierde
Și sufăr, azi, pe ritmuri de manele.

Eu, Limba românească, o comoară,
Melodioasă ca un tril de mierle,
Mă tem că, din „șirag de piatră rară”,
O să ajung un biet șirag de… perle!