Vali Nițu

Într-un oraș liniștit și îndepărtat a fost odată o seară frumoasă cum nu-i găseai nicăieri pereche. Arareori trecătorii zâmbeau și nu era veselie în orașul acela. Oamenii erau triști ca o zi

mi-am strigat ultima dorință la capătul troleibuzului ce trebuia să aibă numărul cincizeci și opt dar m-am trezit singur luat la întrebări de controlorul de bilete zburate pe geamul spart

m-am tot căutat și am dat de mine căzând din hamac punându-mă la punct cu legea gravitației mi-am adunat gândurile împrăștiate și le-am ținut o lecție împreună cu cele șapte stele aruncate

nimic nu mai contează de când ne-am despărțit nici chiar albastrul depărtării cuprins în necuprins ce mai pot face în răstimp de vremi decât să mai culeg un gând din cercul ce nu se mai

am pășit peste încă o zi ajutându-mă cu un pod arcuit din umerii tăi reazem mi-a fost zâmbetul dimineții tale și îmi cer iertare că doar am șoptit mulțumesc m-ai luat în brațe și am

mă doare... parțialitatea unor cavaleri ai fluierului care dau de pământ cu cei ce stau departe de bisericuța minusculă construită de pupăcioși în piața centrală a operei de două parale iar

alte culori ale aceluiași cer acum la început de an alte trăiri ale aceluiași om acum statornicit la marea iubire așteptată mereu în pragul timpului alb alte repere ale aceleiași

am ajuns să mă plimb zilnic cu bicicleta că ea mi-a mai rămas în atenție înainte de a-mi scrie viața într-o carte cu copertele groase și colorate de serile detașate unui țel concret mai

mâine nume de femei cu singura literă lipsă din tabelul lui Mendeleev vor cumpăra de la magazinul verde tergiversarea unor verdicte joviale cu J tot mâine îmi voi așeza decepțiile pe

aștept să plec uneori simt că mi se termină curgerea ca pârâului secat la doar câțiva ani de alergare printre pietre jucându-se de-a v-ați ascunselea cu peștii plecați în susul râului ce-mi

parcă este un făcut când mă simt că sunt aproape sunt tot mai departe o întâmplare bâjbâie ca renunțările degetelor ce par învinse în cercul circumscris și-n triunghiul nefericit cu laturi

a sunat ceasul sar direct în papucii roși cu botul spre frigider într-un sertar cutii de plastic îmi holbez privirea în direcția lor și ating becul palid simțindu-i foamea gândesc la

dinspre albastru spre tăcerea gândului te-am desenat poate așa trebuia să fie culoarea ochilor buzele mari flămânde sânii albi coapsele cât arcul sprâncenelor negre a mai rămas doar

mi-am pus căpătâi cuvântul sub fruntea sufletului și-mi șoptea strigătul din irisul vieții desenam piscuri pe cer fără fard curcubeul și brăzdam buzele ce-mi țesea destinul am rămas

… dimineață agață-mă la urechea viselor cercel cu drepturi de autor în bibliografia sentimentelor cu aripi și-n ordinea alfabetică apropie-mă cuvânt să pot șopti dimineață martor e