Poezie
ancora ruginită
1 min lectură·
Mediu
mă impiedic de șireturile dezlegate
ce-mi țineau talpa înfiptă
în pământul robust
al pașilor pentru pași
în deșertăciune gândul nici tace nici vorbește
imaginându-te că vii
cu brațul plin de flori
de nu mă uita
undeva pe un chei
sunt doar un rest dintr-o stâncă
o particulă de nisip auriu
ca semnul de carte
la o pagină impară de jurnal
aruncat peste bordul unei nave obosite
voi poposi într-un port
pentru o reparație capitală
sau casare
valul se sparge de pieptul unei punți
între trecut și prezent
ce se vrea ancorat doar cu un șiret
fragil și prea scurt
pentru furtuna ce lovește sacadat
viitorul haotic
îmi anin o tăcere de rădăcina unei speranțe
rămase la bordul cu ceasuri scrise
în cartea de onoare a unei nave
plecate mereu și uneori sosite
la țărmul final o ancoră
ruginită.
012335
0
Trairea, a ceea ce mi se intampla, este \"ancora ruginita\" - insusi EU, evident, considerat asa de o... \"femeie-nava\".
Cu pretuire,
Val