Am ostenit...

Am ostenit să fiu cu mine-n sine, să-mi sufle alții ce mi s-ar cuvine, să cred că-n armonie s-ar topi egoul, că-n surde meditații s-ar zidi ecoul... Alarmele din jur oftigi provoacă, supusului cu simț cerebru-i toacă, cu susu-n jos lăuntrul il învârt, robia într-o zi să pară lucru sfânt. Domină țări inteligente judecăți, Planeta se tot scaldă-n legități, în munți de fier mocnesc năzdrăvănii în valuri de nisip se nasc bijuterii... Mai e și virtuoasa industrie, ce-n unison cu a ei negustorie frământă turte dulci cu jmecherie, o lume de umani ca-n clește ține, că banu-nfoaie steagul în mulțime. Suflarea banului tot vine, vine... -- păscându-și turmele de oi creștine, și altele-n coclaie, pustiiri păgâne, -- precis știind ce mâncă omul mâine, ce vor visa la noapte buhnele bătrâne... Și atunci, în liniștea din calm afa... aș vrea s-aud în urma mea ceva, ce obsedanta-mi colivie ar sfărma, mâhnirea să mi-o spulbere colea, lenoasa minte să-mi gonească pân-ar fumega... Când iarba văilor călcâiu-mi n-atingea, când astenia loc în mine nu-și găsea, când junul cuget înaintea vremii alerga, iar necitita barză ceruri dirija; Când neamu-mi secular se tot înstrăina, pământul ce călcam se strâmtora --lumescul glas îndepărtat chema și iar chema, obraznicu-i ecou neștirea-mi tulbura, eroice aventuri cu spirit prevestea, cu faruri lungi destinu-mi lumina... Iar eu, naiv... orbește îl credeam, ca pe Proroc citind din Sfântul Psalm. Acum, când vreau s-aud și eu ceva, ce din a zilei amorțire m-ar scăpa, la duhul de altă dată m-ar chema... Pun haina, ies pe ușă, gata nepăsarea să înfrunt; ce e semnal de văz, auz... și susur de gândire --- să pătrund; ce, poate, ar salva măcar un petec de pământ, pe care odată-n voia soartei respiram cât de umil, sfios... și ignorant eram: cu fruntea sus și pasul măsurat, ca la bărbații casei noastre apăsat…