Poezie
Oblic
1 min lectură·
Mediu
Aruncă-mi iarna peste umeri, vag,
Ca pe-o scânteie ruptă dintr-o faclă
Ce străjuie, zbătându-se, o raclă
În care doarme greu un suflet drag…
Îmbată-mă cu rece infinit
Și alb ca steaua fără de culoare
Sau greu ca gând de singur pe-o cărare
Sau mort ca un tunel fără sfârșit.
Renunță-mă pe muchii de oglindă
Să văd binar, sălbatic, nedescrisul
Să mă înec binar, sorbind abisul
Ce vrea mereu în mreje să mă prindă.
Și-apoi aruncă-mă în praf de lună
Să mă amestec veșnic cu lumina
Să-mi aflu visul, taina, rădăcina,
Să-mi aflu, ruptă, inima nebună.
001708
0