Mai

Mă mai urăști cu patimă, deși

Am paravan solid o altă ură

Născută din blestem și rocă dură,

Ce-mi apără durerea de a fi.

Mă mai alungi in nicăieri, deși

Am scut de ganduri mii, ingemănate

Rigide, aspre, trainic așezate

Să-mi apere menirea de-a gandi.

Mă mai ucizi cu glasul tău, deși

Am liniste și ceată grea și moartă

Venită-n valuri printr-a nopții poartă

Sa-mi apere și dreptul de-a muri.

Mă mai străpungi cu ochii tăi, deși

Sunt doar o umbră tristă, efemeră,

Veșnic căutand o tainică himeră

Să-mi apere și dreptul de-a iubi.

Exist murind, iubesc urand, deși

Sunt algoritm - oglindă infinită

Și totusi ecuația-i greșită

Căci nu am drepturi, am doar datorii

(Ca tot omul, dar nimic grav, mai mult mi-e lene sa le restitui, nu că nu as avea de unde).