Poezie
Adam și Eva
Legenda Condorului
2 min lectură·
Mediu
A fost odată ... cum se spune,
A fost poate-o poveste,
Când Dumnezeu creatu-nea
Ca pe un tot trupește.
Și eram mândri și frumoși,
Canoi, n-a mai fost nimeni
Cununi-a ceea ce-a făcut
Stăpâni a toate, pretutindeni.
Dar era singur, cel dintâi
Și se rugă la Domnul
Să facă ce și cum o ști
Să nu mai fie singur omul.
Femeie mândră pentru dânsul
Ca să îl mulțumească
Și să cunoască fiul
Ce-nseamnă să iubească.
Dar, ca să știți si voi:
Cei doi n-au fost ca noi doi
Când eu sunt unul, tu ești doi
Ci unul singur amândoi.
Erau ca îngerii ce zbor,
Frumoși și luminoși
Cu aripi mari, ca de condor
Perfecți și-armonioși.
Spre cer ades zburau,
Să șadă la o vorbă
Pe Domnul ei îl vizitau
Ca pe-un amic cu verbă.
Dar cum păcatul îi pândea,
Să vadă cum greșesc,
Le arătă merindea
De-a fi dumnezeiesc.
Uitând cuvântul cel primit
Au luat și au mancat,
Din pomul cel oprit,
Cu pofta au mușcat.
Și îndată ei s-au despărțit,
De n-au putut zbura,
Nici răsărit, nici asfințit
N-a rezolvat problema.
Se străduiau degeaba,
Să zboare iar la Domnul
O aripa nu-i ajuta
S-atingă Edenul.
Văzând ca nu mai vin,
Se duse Domnul după ei,
Și îi găsi plini de venin
De nu știau de ei.
Se întristă atuncea Sfântul,
Dar nu-i putu ierta,
Căci au călcat cuvântul
Și si-au primit pedeapsa.
Îi învăță din nou Măritul,
De vor să-L mai cunoască:
S-asculte răsăritul,
Să-nvețe să iubească.
Căci doar iubirea este,
Cum doar se povestește,
Cel lucru ce unește
Două inimi terestre.
Căci doar iubirea poate,
Ca simplu muritor,
Chiar să te și transporte
La Cel nemuritor.
Și de atunci, din vremuri
Noi tot ne căutăm,
A noastră jumătate
Cu care să zburăm.
Doar Domnul ne așteaptă
Iubirea să găsim,
Și-n zborul nostru-n sus,
Pe El să-L regăsim.
001.801
0