Ultima ploaie

Ultima ploaie

E frig și plouă, mi-e silă de toate, în umede caverne

vântul nebun răzbate, topind iubirile toate, inima colcăie de

viermii viselor uitate in cotloane reci,a venit timpul când trebuie să mă recunosc învinsă, sclavii secundelor mișună printre cioburi de clepsidră spartă, e ultimul drum înainte de coasă, viscere smulse de ură strigă la lună, noi toți suntem lunatici și triști, ia-mă odată și du-mă de-aici, din acest bicisnic univers, unde cântecul păsărilor și frunzele toamnei nu mă mai vindecă de minciună.

Ochii bătrânei mă privesc pustiiți, mă simt străină, alergând prin labirint, nimic nu mai poate fi ca-nainte în linitea apăsătoare a sfârșitului de lume, mă apropii de stelele mării și le-nalț în zbor pe cer, storc cremene din neuronii fetizi ai deșertăciunii și-n focul lor mă arunc plângând.

Din rana cerului îl aștept plutind pe Dumnezeu, dar el a pierit în pașii unui pelerin străin.

Înmoi copacii plânși din vis în alveole de prunc, urlând sfâșietor printre ninsori, născute din ploile răscoapte de-o toamnă întreagă și curm iluzii și-nceputuri, sunt o biată lebadă cântând, iertați-mi urletul mut și lăsați-mă ascunsă în

propria-mi teama de singurătate, să mă afund în poem, singurul meu refugiu înainte să plec.