Temelie

Temelie

Fantasmele vântură lintoliul de toamnă, plopii-și fura culorile topite-n penel, galbenul răscopt de umede șoapte, prelins peste nervuri înverzite, amăgitoare furtună cărămi-zie, lipită de geana timpului, închisă peste ochiul divin.

Vrăbii zburătăcind cenușii prin crivățul soarelui și ochii copiilor înmărmuriți de spaima urii, alungați în pus-tiu.

Azi ne vedem - a câta oară? - să ne împroșcăm cuvinte-le sticloase peste ochii lor albaștri, ce privesc cioburile sfărâmate, mugind în prăpastia sufletului ostenit, atârnând de colții pietrelor sângerând de minciuni.

Răscoapte tăceri urlă pribeag pe portativul toamnei târzii, singurătatea e un oraș din care ei au fugit sub cearcănul bălții de nuferi, cu ochii lor mari și triști.

Plânsetul ploii cuminți, în pletele mele albite de su-ferinți, pași cavernoși pe alei, atârnând bizar de plânsul unui flaut bolnav, ca o mască de ceară topită-n ungherul su-fletului.

Toamnă dragă, lasă-mi galbenul topit în gutuia visului si verdele crud al plopilor Îngemănați de vânt, descâlcește năvodul umbrei atârnând de peștera cuvintelor, lovește-mă cu țipăt de muguri și stropii de liniște ai sperranței

Dă-mi tăria apelor, să sparg tropotul de gheață al minciunilor, să iau inima de pe tipsia mânjită de mâinile lui bolnave, să o transform în piatră, sa le-o așez temelie, treaptă interminabilă către mâine.