și nici măcar nu pot să zbor să strig nebun să țip
să plec departe în ecou și să devin nimc
să plîng cu lacrimi de argint și să mă lași în vînt
să ardă inima în iad iar trupul pe pămînt
să plimb
găsim noi prin uitare nenumărate gînduri
și trecem peste ele ștergîndu-le în rînduri
de îngropăm sfintirea iubirii noastre sacre
sorbind roua de dureri și grăuncioare acre
cînd se va zbate
ai rămas să-mi fii un dor
o lacrimă pe cerul vieții
un gînd rănit mă aduce iar la tine
și greu mă apasă pereții casei noastre
ești o lacrimă ce cade într-un gînd
din amarul ce mi-a fost un
în timpul cînd din acțiunea de a respira
se naște senzația că metaforic mori
ai putea crede că trăiești simbolic
pentru a răzbuna vîntul
ce strigă în deșertul
unde noaptea-i fără stele
și
