poem
și nici măcar nu pot să zbor să strig nebun să țip să plec departe în ecou și să devin nimc să plîng cu lacrimi de argint și să mă lași în vînt să ardă inima în iad iar trupul pe pămînt să plimb
testament
găsim noi prin uitare nenumărate gînduri și trecem peste ele ștergîndu-le în rînduri de îngropăm sfintirea iubirii noastre sacre sorbind roua de dureri și grăuncioare acre cînd se va zbate
dor de mamă
ai rămas să-mi fii un dor o lacrimă pe cerul vieții un gînd rănit mă aduce iar la tine și greu mă apasă pereții casei noastre ești o lacrimă ce cade într-un gînd din amarul ce mi-a fost un
continuitate
în timpul cînd din acțiunea de a respira se naște senzația că metaforic mori ai putea crede că trăiești simbolic pentru a răzbuna vîntul ce strigă în deșertul unde noaptea-i fără stele și