Tudor Rares

pictez răsăritul pe muzică rock balada cocoșilor trezesc natura prin aripi de plumb decibelii muzicii îmi vibrează în articulații ziua metalică accelerează pulsul gustul hameiului

mi-ai dezlănțuit sentimentele din sarcofagul sufletului ștergându-mi cu a ta iubire tristețea și suferința ce-mi transforma inima în piatră lăsând-o să bată spre infinitul dulce al

Îmi scald plăcerile în lacrimile tale de iubire, în clipele de amor nebun și însetat, sărutul tău mi-a perforat inima cu veninul dulce al dragostei plutind pe valurile fericirii din

mi-am închis ochii pentru o clipă spre fața casei bătrânești spre casa-n care ne spunea bunica basme și povești, gardul cel verde a putrezit de prea mult timp ce a trecut ce tremură-n bătăi de

M-am născut să-nvăț și să uit de regrete, Am venit din iubire să descopăr secrete Din lumină am ajuns spre al meu negru Pământ. Să-mi exprim amintiri între suflet și gând. Spre o lume în

Trăiesc..... prin visele nopților senine Pierdut în umbrele naturilor pictate Cerul pare zgâriat de stele revărsate Iar aștri sunt tăcuți Lângă azurul lunii pline. Nu am participanți să

Iubito privește-mi timpul și gândul tăcut.... Apoi tăcerea așternută peste amintirile noastre, Măsurându-se prin zâmbetul de primăvară, rămase în trecut. Iubito zidul cu vise stă în

Doamne de ce? nu pot să fiu ca Tine Să fiu un zeu, suprem, nemuritor Să-mi șterg eu zilele din mine, Și moartea s-o înfrunt triumfător De ce sunt muritor pe-acest pământ, Când eu, am viața

Prin ochii tăi priveam trădarea Cu lacrimi îți uitam chemarea Iar stelele nu-ți mai zâmbeau Și noaptea nu mai răsăreau Și ce folos e să mai plâng Când amintirile se sting Pentru un suflet ca

Noapte de amor Sub lumina lunii pline Ne sărutam ca doi nebuni Și o mantie din stele fine Ne încingea ca pe cărbuni Ușor și tandru te atingeau Buzele mele, moi și calde Pe trupul tău

Sunt zile în care suferim Cu gânduri reci și-ntunecate Și doar durere în noi simțim Văzând doar capete aplecate În ceața deasă a minciunii Ce am crezut noi era fals Și această suferință a

Diminețiile-nfloresc din nopțiile târzii Ce îmi trezesc gândul cu a lor frumusețe Prin măricel de soare compun poezii În codrul înverzit zăresc a mea blândețe O rouă cristalină se așterne

Trăiesc în lumea întunericului E rece moartă și e în viața mea Nu vreau să știu ce e iubirea E doar gândire lașă slabă și obscenă Care a străpuns cu suferință sufletul meu Și l-a zdrobit cu

Mi-a răsărit din suflet Floarea ce o prețuiești E albă luminoasă Rară și misterioasă Ce știu că o iubești E orhideea albă Frumoasă ca și tine Pure a ei petale Exprimă o sărutare Trimisă

Ești rece și trăiești cu mine Eclipsa mea te pot numi Aș vrea să pot pătrunde în tine Și să mă ascund așa de bine Să nu mai pot iubi Tu ești creată ca tristețea Și cred că ești surioara

Legat într-o cămașă albă Privesc tavanul cenușiu, În el am mintea mea cea slabă Și gândul mi-a rămas pustiu. Pereții sunt cu zgârieturi Și unghii rupte, înfipte-n el, Arată ca două

e noapte, liniște în casă încerc să dorm nu reușesc, de la dulap scârțâie o ușă mă ascund sub plapumă, muțesc. cu ochii închiși, cuprins de frică sunt îngrozit l-am mai văzut,