Tudor Cristea

O lectură atentă și pătrunzătoare, un text expresiv, cu citate relevante pentru orizontul poetului comentat și pentru ideile comentariului. O singură, neimportantă observație: în primele două rânduri se repetă neplăcut \"publicat\", \"publicații\", \"a publicat\" (ar fi să fie \"prezent\", \"Publicații\", \"a tipărit\" și gata!). În plus, volumul lui Hugo e tradus, la noi, dacă nu mă înșel, \"Contemplațiile\".
Dar, încă o dată: comentariul e excelent!

Am avut dreptate în cele spuse în chapeau-ul acestui text privind polarizarea (din motive politice) a societății românești. De fapt, nu a societății, ci a anumitor segmente ale acesteia. Iată, în timpul funeraliilor poetului, la postul TVR1, un Andrei Cornea blamează fără reținere atât omul (și omul politic), jurnalistul, cetățeanul, dar și poetul (despre care afirmă că e mediocru). Dar nu bietul Cornea e vinovat aici, ci conducerea televiziunii cu pricina, care, mai mult ca sigur, răspunde unor comenzi dinspre partea oficialității. De altfel, acest Cornea a opinat că prezentarea președintelui Băsescu la catafalc într-o ținută neglijentă (flanelă albastră) ar fi reprezentat un bemol pus ceremoniei exagerate prin amploare.
Pe de altă parte, unii dintre invitații altor posturi (de știri), care prezintă întreaga ceremonie funerară, exagerează și ei, idealizându-l pe Dispărut, care devine un cavaler fără frică și prihană.
Un fapt care mi se pare semnificativ (deși mă contrariază): am trimis un e-mail unuia dintre redactorii acestui site imediat după ce am postat acest text, rugându-l să atragă atenția asupra lui. În chip surprinzător, imediat după expedierea e-mail-ului meu (a cărui primire mi-a fost confirmată), textul a fost scos din colecția \"Starea poeziei\", unde-l plasasem ca să poată fi sesizat pe prima pagină.
Dacă acest incident nu mă determină să șterg textul, asta e doar din respect pentru cititorii de pe site (care, iată, deși e duminică, deși site-ul anunță pe prima pagină derizoria manifestare care e Festivalul de umor\"Povestea vorbei\" de la Rm. Vâlcea - umorul de acest tip e urmașul vechilor brigăzi artistice de agitație și grupuri satirice din vremea comunismului! - îl accesează în număr mare).

Trei pitecantropi care fac o emisiune stupidă la postul de televiziune sport.ro
își băteau astăzi după-amiază joc de Adrian Păunescu, tot citind niște versuri în care poetul se pare că-l elogia pe Ceaușescu, scoase de pe internet.
Oare de ce nu se ocupă ei de fotbalul românesc, mult mai jalnic decât orice poezie encomiastică, adevărată rușine națională? A se vedea meciul de aseară din Liga Campionilor. Și cel de astă-seară din Liga Europei! Astăzi orice nătăfleț și orice parașută pot avea opinii în domenii de care habar n-au, iar organele îndrituite (în cazul de față CNA-ul, foarte vigilent cu alte ocazii) nu intervin.
Spun ce spun pentru că eu sunt unul dintre cei care i-am reproșat lui Adrian Păunescu multe. Dar cred că am făcut-o în cunoștință de cauză și fără a minimaliza contribuția lui poetică reală.
Dar să te hlizeși și să hăhăi ca un tâmpit (cum o făceau cercopitecii de care vorbesc), în momente în care inima cuiva se tot oprește, iar medicii fac eforturi s-o repornească, e de-a dreptul odios!
Nu ne mai sfiim nici în fața morții?
Nu mai avem niciun Dumnezeu?

Felicitări, Laurențiu!
Pe 19 voi fi in târg și sper sa pot ajunge la standul Humanitas în momentul lansării volumului tău.
Oricum, ne vom vedea la Târgoviște!

Un interviu binevenit (ca postare, pentru că, altfel, el a fost prilejuit de primirea în Academia Moldovei), în aceste împrejurări de cumpănă, pe care e de sperat că poetul le va depăși.
Întrebările, dar mai ales răspunsurile, echilibrate, ca mai niciodată...Dintre toate, excepțional mi se pare următorul pasaj (generat de întrebarea foarte bine găsită a intervievatorului):
\"Sunteți o personalitate cunoscută și recunoscută. Dacă ar fi să mergeți în Republica Moldova incognito, cum ați vedea lucrurile și cum credeți că ați fi privit?
N-aș putea. Nu pot face un astfel de exercițiu de imaginație, este imposibil. Eu nu pot fi incognito nicăieri. Ãsta este un noroc și un nenoroc, chiar un blestem. Eram mai tânăr și mi-a propus un regizor să joc rolul principal într-un film dedicat lui Octavian Goga. După vreo doi ani a venit la mine și mi-a zis că nu se mai poate. L-am întrebat de ce și mi-a spus că toată lumea știe că eu sunt Adrian Păunescu. Așa că nu pot fi incognito, este imposibil.\"
Unii ar putea vorbi de egolatrie. Sigur că ea nu lipsește, dar e vorba aici și de asumarea fără fasoane a propriei naturi și, la urma urmei, a propriei condiții. Puțini ar fi dat răspunsul acesta, preferând să se ascundă sub haina unei false modestii.
Al doilea pasaj remarcabil este cel care se referă la Eminescu.
Sigur, personalitatea poetului e din \"lumini și umbre\". Ca și opera sa. M-am pronunțat în repetate rânduri despre asta (inclusiv în eseul postat pe acest site), dar este limpede că, mai ales în poezie, există măcar o sută (sau două sute) de texte memorabile, care sunt ale unui mare poet. Din nefericire, multe nu dintre cele pe care le consideră autorul lor apte de a-l reprezenta.
Dar asta e o altă poveste.
Ofer o steluță (ca un premiu ex aequo) atât intervievatorului cât și intervievatului.

Aș avea o întrebare. Cam ce facultate ați terminat dumneavoastră, cea care scrieți așa: \"poate doar sa speram ca v-a fi altfel\"? Păi pentru așa ortografie și liceul e cam mult! În atare condiții, năzuința de a înlocui generația anterioară (în societate, în literatură) și de a fi \"cu o secundă mai înțelepți\" decât reprezantanții ei este nefondată.
Ziceți (cu o binevenită ironie, pe care, din nefericire, o abandonați pe parcurs):
de cand am absolvit facultatea
mi-am lasat neuronii in \'\'vacanta\'\'.
Eu mă tem că ei, neuronii ăia, au fost în vacanță și înainte de absolvire...

Slăbuț, superficial, nedecantat, nelucrat. Iată un exemplu (în care se lăfăie o splendidă cacofonie): \"a ridicat un pantof/ ca să îmi mulțumeasCÃ/ CÂND am oprit să treacă strada\".
Nu tot ce ne trece prin cap e poezie.
Și nici comentariu la poezie.
Cel de față nu face excepție.

Inteligent și plin de haz, cu o poantă bine găsită.
Interesantă și replica lui n. b., deși versul al doilea e cam tras de păr.

Înainte de toate, un text foarte bine frazat. Plin, cursiv, condus cu pricepere și, aș zice, cu un soi de voluptate a rostirii. O idee frumoasă, trăită convingător și exprimată fără ezitări.

Multumiri, domnule P.P. Doar că nu știu de unde sa iau adresa dvs. de e-mail, așa că o să vă rog să mergeți la profilul meu, de unde o puteți afla pe a mea, ca să putem întemeia dialogul necesar.
t.c.

Citind, ca și dl G. Pașa, și celelelte poezii din volum postate aici, aș zice că e vorba de o apariție semnificativă, cel puțin din punctul de vedere al evoluției autorului. În chip vădit, opinia total defavorabilă a lui Laurențiu Enache este nefondată (și, în plus, dle Laurențiu, se scrie - cu sensul vizat - \"prost-gust\", nu \"prost gust\" - ca \"prost-crescut\" sau \"bine-crescut\", față de \"prost crescut\" sau \"bine crescut\") și riscată.
Dar nici reacția exagerată a autorului nu e pe deplin motivată, mai ales dacă ia ca reper opinia criticului Petre Isachi (probabil prefațator al volumului), care este și ea riscată (în spiritul postdecembrist, aș zice, adică al unei perioade când oricine se poate erija în formator de opinie, chiar și unii care ar avea ei înșiși nevoie de autentificări critice).
Volumul mi se pare, având în vedere eșantioanele, de valoare medie. Adică onorabilă. Poemele sunt subminate de un anume retorism afectat, dar le salvează prozaismul unor pasaje.
E, totuși, posibil să mă înșel, iar cartea, în întregul ei, să impună altă opinie. Pro sau contra.

Poti trimite si texte mai vechi de pe site, daca te caracterizeaza. Dupa aceea, mai vorbim.
Multumesc de lectura si de opinie.

Dicțiune bună, fermă. Trăire comunicată fără edulcorări. Ai ceva de spus și spui convingător.
Aștept un semn la cristeador@yahoo.com - adresa de e-mail a revistei Litere.

Un interviu bine-venit, substanțial. George Vulturescu este un poet autentic devotat poeziei. A lui, dar mai ales a altora. Revista \"Poesis\" (elegantă, serioasă, plină de conținut la fiece număr) este un dar de mare preț pe care el l-a făcut poeziei, într-o vreme hrăpăreață, când prea puțini se gândesc să facă daruri. Devoțiunea aceasta este cu totul admirabilă, astfel că n-ar prea fi loc de comentarii frivole și iritate, care o cam iau pe arătură. Cum sunt cel puțin două aici.

Mulțumesc, domnule Dragoș Vișan pentru apreciere. Aveți dreptate în legătură cu anul apariției romanelor amintite. În acest sens, vă apreciez acribia. Eroarea s-a produs din pricina consultării grăbite a propriului meu volum, \"Partea și întregul\" (1999), în care erau incluse texte despre toate romanele amintite (despre care am scris, la puțin timp după apariția lor, în \"Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului\" - SLAST, cum îi zicea, din decență, toată lumea). Ei, asta e! Cine muncește, mai greșește...Deși e mai bine să n-o facă. Să nu greșească, adică.
Profit de ocazie spre a evoca o întâlnire cu Marin Mincu. Ne cunoșteam din vedere, de la Facultatea de Filologie din București, unde el a terminat cu doi ani înaintea mea. Într-o zi, cred că prin 1986, mă aflam în redacția SLAST, alături de criticul Constantin Sorescu (el era redactor, eu - colaborator). Îl așteptam, de fapt, pe Ion Cristoiu. Cu Sorescu nu mă înțelegeam prea bine, i se părea că-i fac concurență. Ne pomenim că intră pe ușă Marin Mincu. Avea faima de a fi pălmuit un critic care n-a scris prea frumos despre nu mai știu ce carte a lui. Evident, C. Sorescu se grăbește să ne prezinte unul altuia, iar Mincu, dându-mi mâna, mă privește lung. Avusesem unele rezerve în legătură cu romanul lui (într-un text în două părți, în care analizam mai favorabil romanul lui L. Ciocârlie). Sorescu urmărește scena și pune (cu speranță?) ceva paie pe foc: \"Ei, cred că n-o să vă bateți aici!\". Eu, care nu sunt chiar un tip slab de înger, jucam discret, în fața lui Mincu, scena înfruntării dintre Șt. Gheorghidiu și căpitanul Corabu, din \"Ultima noapte de dragoste”, chiar dacă el era ceva mai înalt ca mine. Vorbele lui C. Sorescu au avut, însă, un efect contrar celui, probabil, scontat: Marin Mincu s-a destins dintr-odată , replicând cu un zâmbet ambiguu: „Se poate? Eu trebuie să-i mulțumesc domnului Tudor Cristea, pentru că m-a băgat în seamă”.
Am zâmbit, la rândul meu, fără să mai spun nimic. Pentru că, la urma urmei, tot ceea ce era de spus fusese scris.
După care, Marin Mincu, auzind că Ion Cristoiu întârzie, a salutat și a ieșit, mimând frumos relaxarea, din încăpere.
N-am mai avut ocazia să ne întâlnim vreodată.

Ce comentariu drăguț și plin de întrebări care, trebuie să recunosc, mi s-au mai pus, cu privire la destinul și la statutul meu literar!
Hai să-ți satisfac curiozitatea și să-ți spun cam cum stau (ori ar putea să stea) lucrurile.
Mai întâi, nu fac doar comentarii elogioase. Într-adevăr, textul despre \"Cititul și scrisul\" de N.M. e \"amabil\", cum a remarcat, discret, chiar cel vizat, într-o consemnare a Cronicarului de pe ultima pagină a României literare. Dar cel despre \"Istoria critică...\" nu cred că i-a picat tocmai bine. Nu mai vorbesc despre editorialele mele, de regulă acide, din revista Litere. Dar nu din pricina asta nu mă lăfăiesc eu intr-un fotoliu de la USR. Acolo se lăfăiește, bunăoară, Gabriel Chifu, care a luat o mențiune la concursul de debut în volum al Editurii Eminescu din 1976, pe care l-am câștigat, atunci, eu! Asta-i viața, așa că el e și director-adjunct al României literare. Dar cum aș putea să contest asta, de vreme ce toate devin, după cum preciza (reproducându-l pe Victor Bălosu) și Moromete, \"după facultăți\". Așa stând lucrurile, eu n-am putut ocupa decât un loc într-unul din fotoliile mult mai mici ale conducerii Societății Scriitorilor Târgovișteni, dar și un altul, în cel de director al revistei \"Litere\", pe care am scos-o la lumină în aprilie 2000 (tocmai a apărut numărul jubiliar, pe martie, care încheie cel de-al zecelea an de apariție). E o revistă care m-a făcut ceva mai cunoscut (dar nu foarte și, oricum, nu suficient). Asta e! Am ales să trăiesc la Găești, să fac o bună carieră didactică si să am o familie, ocupându-mă (cu destulă implicare) și de literatură. Am refuzat, prin urmare, cele câteva oportunități ivite atât înainte cât și după 89, așa că n-am plecat la București.
Această opțiune mi-a dăruit doi copii și trei nepoți. Aceștia din urmă - doi în Canada și unul la București - sunt cele mai frumoase daruri pe care mi le-a făcut viața, mult mai prețioase decât orice fotoliu și mult mai adevărate decât orice zădărnicie literară.
Ceea ce nu înseamnă că literatura este (ori va fi) pentru mine un simplu hobby.
Cât despre Alexandru George, el este un scriitor plin de har, în ciuda faptului că e o persoană foarte dificilă. Romanul \"Oameni și umbre...\" este, într-adevăr, greu de parcurs, dar e remarcabil. Nu e însă o nenorocire că n-ai să-l citești. Oricum, nimeni nu poate citi totul, așa că fiecare dintre noi optează pentru ceva, ori pentru altceva.
Mulțumesc pentru opiniile privind stilul meu critic.

Silvia, Emil, Andrei, Anni, Vali, Dragoș,Petruț, Dorin,
Vă mulțumesc pentru interesul, pentru aprecierile și pentru înțepăturile și rezervele voastre, oriîncotro ar fi fost ele îndreptate - spre mine sau spre Alex Ștefănescu.

Ingenios!

Când îmi vorbești, iubite frate,
Despre seisme, zău că tremur...
Însă pe dame, dezbrăcate,
Mă jur c-aș vrea să le cutremur!

Sincer vorbind, nu-mi amintesc bine în ce împrejurare v-am acuzat de ce spuneți. Mă gândesc că e vorba de un articol al meu de acum câțiva ani, care pornea de la niște texte din \"Steaua\" și analiza \"sindromul Tourette\" din literatura tinerilor. Altminteri, trebuie să recunoașteți că i-am permis lui St. Ghilimescu (care, în parte fie zis, nu mai e de multă vreme colaboratorul revistei noastre) să scrie despre cartea dvs.
Ca să vedeți că nu sunt mânat de resentimente, va aștept cu un grupaj de poezie pentru Litere (de trimis la cristeador@yahoo.com).