Pendula bate în perete
solemnă și nepăsătoare
Parcă îmi strigă:
-Ia aminte la timpul ce l-ai irosit
Încă o vară ai mai risipit.
-La ce să-mi trebuiască mie timp?
Și țip înciudată, iar
Te-ai picurat aburindă
Pe buzele-mi sfâșiate de cuvinte,
În carnea lor țipătoare și moale.
Ai secătuit rănile de sânge,
Sensul de vorbe, apoi agonizant
M-ai secătuit pe mine de mine
Și ai
“Vorbe, vorbe, vorbe”, tipărite pe sute si mii de pagini, rostite de sute si mii de oameni, devorate de tot atatea priviri curiose. De ce le-am mai citi și noi? Ca să ni se lipească de suflet sau
