Cu avant in gard

Am coborât în subteran. Metroul semăna cu un templu în care oamenii își luaseră drept caznă mimica icoanelor, imitându-le, zăceau toți nemișcați. O întreagă panoplie de sfinți, îngeri, Dumnezei, Iisuși, Maici ale Domnului, arhimandriți, mitropoliți, răspopiți, psihopați, cerșetori, curlandiști, șmenari, curve, toate exemple ale minunii reînvierii din fiecare dimineață. Într-un final a apărut și familia sfântă, amândoi părinții handicapați, pensionați pe caz de boală, doi copii prin spitale. Vocile lor tărăgănate, depănând povestea deveneau din ce în ce mai vagi, dispărând până la urmă în spatele țăcănitului roților, lăsând în urmă doar o dublă sinucudere. La suprafață m-am regăsit în mijlocul tabloului unui schizofrenic, pictat în culori țipătoare orașul era cuprins de acea frenezie orgasmică, ce constituie în fapt o simplă caracteristică urbană, redescoperind sentimentul de revoltă perpetuuă impus de aglomerația de zi cu zi, în care oamenii sunt ejaculați din celulele lor într-un șuvoi continuu. În tot acest tablou se făcea remarcat un singur detaliu: într-un colț, având puțin din jidovul rătăcitor, o focă și un androgin, stătea cerșind Homer, proaspăt ieșit de la bulău. Din când în când ataca acordeonul, cântând într-un crescendo-furioso o bucată din Iliada, ca apoi oprindu-se brusc și scuipând să zică: \"A dracului avant-gardă!\"