Lacrima unei cioate de prun

Chiar la marginea grădinii la hotarul cu vecinii, falnic se inalță prunul, ca el... nu mai dai de unul. Frunzele-i în soare sclipeau, acolo păsări ciripeau, frumos prunele-i atârnau, iar crengile-i umbră dădeau. Într-o zi ce s-a întâmplat ? De un vecin neobrăzat treizeci de pruni mi s-au tăiat, iar lemnele mi le-a furat. Iar când l-am luat la rost el o făcea pe omul prost, că douăzeci de ani la rând culegea roadele. Furând! Privesc cioata… lăcrimează, ceea ce mă și întristează. Durerea ei, e și a mea, va dăinui, de-a pururea. Și gardul vroia să-l mute, pe mine să mă insulte. O jumătate de metru, dar spre mine, spre centru. Iar la organele în drept se născu un gând înțelept: să fiu bun, să- mi fie frate, să-mi fure doar jumătate. Eu l-am dat în judecată... ca o faptă înțeleaptă. Dar orice se va decide, de taie prunul: ucide. Cum de iei viața unui pom? El suferă. Tu mai ești om? N-ai nicio bază legală... fapta ta îi e fatală. Privesc cioata… lăcrimează, ceea ce mă și întristează. Durerea ei, e și a mea, va dăinui, de-a pururea. În măreția ei toată, lacrima cum stă pe cioată sclipește iar îngrozitor și se usucă… ușor, ușor. Cioata fără de suflare, clipe de trăit mai are. Deja o altă culoare o inundă și mă doare.