Beatrix

Într-un orășel mai mic, odată, Se născu o preafrumoasă fată. Un chip de înger i s-a dăruit, Dar în viață... ea mult a suferit! Ca bebeluș, în spital lăsată, De la mamă ea fiind luată, A fost dusă apoi printre străini, Cu inimă de câine și haini. Cea datoare ca s-o îngrijească, A reușit... ca s-o opărească. Cinci zile nu a dus-o la spital Și chinuind-o, ca pe un animal. Doar două zile, dacă o mai ținea, Doar la doi ani și două luni... murea. În timp i-a instalat anemia, Mințea, neștiind ce-i omenia. Zile patruzecișidouă a stat Doar pe burtică, suferind în pat. Þi se înmuia inima mereu, Văzând-o plângând, suferind din greu. La câteva zile nu a mâncat. Cum stătea la spital, în acel pat, Printr-o minune... ea a acceptat, Să-i dau mâncare, de s-a săturat. Căci din primele zile de viață, M-a surprins privirea ei isteață, Vreau o viață mai bună să-i creez, Prin Bunul Dumnezeu, s-o înfiez!