În sfârșit s-a demonstrat că și plantele vorbesc

Prin parcuri înverzite Scrutesc albastra zare, Văd plantele trezite, Vorbind cu-nflăcărare. Un clopot se aude, De sus, din turn spre vale, Iar o salcie-i răspunde Prin plecăciunile sale. Doi tineri îndrăgostiți Se sorb duios din șoapte, Iar copacii fericiți, Iubesc luna, de-i noapte. Prelingându-se încet, O lacrimă apare, Trandafiru-i fără zâmbet Și scăldat în supărare. De ce planta s-a tăiat Din a sa vecinătate? Vai, ce groaznic a țipat, Căzând greoi pe spate! Iar țipătul durerii O amprentă și-a lăsat, Orbind clipele tăcerii, A orelor care-au urmat. Din veci plantele vorbesc, Dar nu pot a le răspunde, Ele simt și le iubesc, Și nu le-o voi ascunde. Ele simt dacă ești trist, Tot mereu să le alinți Și s-o faci ca un artist. Dar naturii... să nu-i minți!