Oaia Mia

Teodora, apreciez în primul rând caracterul de fabulă al textului și felul în care Mia este treptat desprinsă din anonimatul turmei: are nume, are o înfățișare atent descrisă — „lâna albă, în șuviță” —, poartă accesoriu la gât vare scoate sunete când se mișcă, are surate, sentimente, inițiativă civică și, aflăm spre final, chiar o străbunică ale cărei obiceiuri pare să le fi moștenit. Odată acceptată această umanizare, mărturisesc că am recitit cu ceva mai multă atenție grija ciobanului ca Mia și suratele ei să fie „grase și frumușele”, speranța lui de a lua „bani buni” pe ele, călătoriile peste hotare și regretul Miei că nu-i mai poate vedea pe arabi. Morala? Pe ciobanul Miei îl cheamă Figaro