eu, ea si un autobuz

In fiecare dimineata merg pe strada. Aceeasi strada prafuita, aceleasi cosuri de gunoi aranjate anormal de simetric. Aceleasi fete obosite trec pe strada…in fiecare zi la aceeasi ora. Ca un fel de ciclu care se repeta zilnic. Si totusi, una din fetele de pe strada mi-a captat atentia in mod deosebit. Era de fapt, doar o fata. Si o vedeam in fiecare zi. Acelasi mers, acelasi zambet aceeasi fata. Treceam in sensuri opuse zilnic. Si zilnic avea acelasi parfum, si aerul in urma ei mirosea dulce, mirosea a flori de primavara. Si o vedeam in fiecare zi urcand in acelasi autobuz. Nu imi stie numarul, nu imi stie nici macar numele. Si in fiecare zi as fi vrut sa urc in autobuz dupa ea, si sa risc spunandu-i ceva, orice, absoult orice. Si totusi de la o vreme zambetul ei s-a sters. Mersul cadentat a devenit un mars funerear in care ea e si decedatul si indoliatii. Strada insorita si plina de viata pe care o vedeam e acum straina si urata. Urca in masina si se asaza pe scaun, alt scaun ca de obicei. Prin geamul murdar al autobuzului, desi e prea departe ca sa ii pot vedea fata, se vede capul rezemat pe probleme. Si totusi ce as putea sa fac? Sa merg si sa vorbesc cu ea? Poate ca ar fi o idee mai mult decat proasta, sau din contra.. dar ce reactie voi primi oare? Intotdeauna mi-a fost frica de esec, dintr-un motiv pe care nu il stiu. Si totusi, mai bine esec decat regrete. In viata nu voi regreta ceva mai mult decat sansele ratate, si …riscurile neasumate. Am sa vad eu ce fac…pana atunci, astept autobuzul