Mamă de emigrant

Mamă, oamenii-mi spun că te destrami ca o păpădie și nu sunt lângă tine când duci toți macii copilăriei în cer. Până ajung ascultă magia iubirii din aer, tonurile înalte și largi ale păcii din tine. Pe drum, la telefon, am să-ți recit „Câte stele logostele” și „Iubito, pe prispă ți-am pus o floare din lumea de sus”... și vin, vin să îndreptăm cuibul rândunelelor la streșini, violetele de Parma de pe rochia-ți neagră și perlele din lacrimi; una mai frumoasă decât alta. Și da! Vine un timp când te faci mic, mic de tot, când te ghemuiești ca un arici, fără părinți și țară și nu vrei decât să te rostogolești în dragoste. Îți deschid brațele mamă! E rândul tău să te rostogolești în iubire. Înbrățișează-mă! E frig... însă se va face curând primăvară. Răsar deja brândușe în vise.