ana celor 100 de zile

leonidele cad câte două la 60 de grade sud-est leonidele mor singure în zori te trezești nădușit părea așa aproape cu degetele ei multe albe fără inele îți sugea aerul respira prin plămânii tăi s a c a d a t piatră cubică lângă piatră degeaba înțelegi? silueta asta volatilă curge prin tine vertical aștepți pe caldarâm lângă turnul cu ceas să treacă să treacă odată e târziu și e frig ana ~/ ea stă la ușă cu umbra lipită de genunchi cu părul ud șiroind îi astupi gura cu palma o tragi peste tine moale ca un șal de dantelă arsă o posezi disperat sălbatic pe scările de ciment dar vine iar spaima ta veche nebună că ți se văd da ți se văd mâinile murdare le-ascunzi în buzunar / buzunarul cu puiul de vrabie se zbătea te enerva spasmul neregulat isteric. apoi a stat. ai lăsat haina pe bancă. parcul ioanid era gol. niciun zvâcnet. doar o greață universală. ți-ai spălat mâinile. iar și iar și iar și- ai fi vrut să plângi ce mult ai vrut atunci să plângi / /~ tu încă aștepți ploaia să umple grădina cu leonide 20 30 100 de meteoriți pe oră striviți de linia piciorului ei de cercelul cu perlă mănușile fără degete înduioșător de mici și mda nu-i datorezi nimic lui goldbach ce-mi pasă de indicele mut când orice număr par este suma a două numere prime îți ajungi. ești propriul tău număr par n-avem loc în aceeași gaură gravitațională nu te poți prăbuși decât în tine însuți și totuși ea vine vine mereu dansează printre lucrurile tale stai în genunchi să-i ferești tălpile să nu se rănească de scaune de scrisori de zidurile toate de anii tăi dintr-o dată prea mulți cine-ar fi crezut că oamenii mor atât de singuri ultimul pleci tu cel nevinovat de iubire rămân gleznele ei subțiri și piațeta cu porumbei ai nimănui e timpul să mergem acasă ana