Manifestul free-rider-ilor

E timpul să scoatem Poezia în stradă E timpul Să o scoatem din jurnale și să o plimbăm pe bulevarde, printre oameni. Să o scoatem la aer, să prindă puțină culoare în obraji. E timpul Ca poezia să o rupă cu imaginea ei mizeră, de femeie ofilită, care cerșește sau se vinde pentru o nimica toată, ascunsă în locuri insalubre, hrănită cu mărunțiș pentru a nu tulbura liniștea și a nu împuți artmosfera celorlalți. E timpul Pentru o poezie înfrumusețată și aureolată de lumină. E timpul Ca poezia să devină o femeie seducătoare, elegantă, voluptoasă și fragilă; oglindă a viselor, scenă pe care înfloresc toate iluziile posesiunii; o imagine multiplicată care să fie răsfățată, adulată, iubită cu toată pasiunea care îmbată, dar nu încălzește; o tânără cu ochi luminoși, proaspătă și dulce ca o căpșună, cu trăsături fine de adolescentă, cu gura senzuală și fruntea provocatoare. E timpul Unei femei care urmărește cu detașare, în vâltoarea zgâlțâiturilor sociale, să fie dorită, să fie recunoscută de ceilalți, să aibă succes; aceasta este demnitatea poeziei. E timpul Unei Poezii a Prezentului. Atât trecutul, cât și viitorul sunt iluzii, sunt doar interpretări ale prezentului. Poezia trebuie să scape din strânsoarea posesivă a trecutului și din mrejele aiuritoare ale viitorului. E timpul Unei poezii care să apară ca o inexplicabilă anorexie a trecutului și care să lovească cu o formidabilă poftă de viață viitorul, Unei literaturi inseparabile de aerul tare al străzii, de alura robustă, sportivă și elegantă care să acopere cu delicatețe nervii bolnavi ai istoriei literare. Da, E timpul Marelui imperiu al libertății, unde poți amesteca peisajele cu trupurile, unde existența se poate bronza la soarele experimentelor, se poate rida printre ghețurile anticilor și a cărei piele păstrează atât cicatricele modernismului, cât și mângâierile clasicismului. E timpul Poetului al cărui talent și velă sunt umflate de vântul pre-judecăților stocate în limba care scrie. Celui care își caută drumul în stelele literare, Care s-a rătăcit prin pădurile proiectelor ratate, Care s-a scăldat în lacurile înghețate ale narcisismului și în viața elementară a instinctelor. E timpul Poetului stâpân pe sine și pe viața sa, existența pusă de-a curmezișul unui extraordinar amestec de experiențe (directe sau mediate, literare). Vanitatea vieții este direct legată de vanitatea succesului. Pe scurt, E timpul Pasului în lateral din fața tăvălugului sălbatec al istoriei și-a detașării aristocratice. Altfel, vom rămâne doar cu pretenția că abia ne-am născut, deși purtăm povara aceluiași chip. E timpul Pentru o nouă erecție a imaginației. Să convertim în scene memorabile emoțiile fugitive cunoscute. Nimic nu a mai rămas de experimentat. Singura provocare rămasă poetului: vânarea publicului! E timpul Poetului care are întodeauna o armă Sau un întreg arsenal de cârlige, de undițe și de harpoane Sau o panoplie numai bună pentru safari, cu puști și pistoale de toate calibrele. E timpul Poetului care hăituiește fără încetare animalul, fie că e vorba de inițiați sau de gospodine, de tinerii frivoli sau de panterele politice. Scoate vânatul din bârlog, îl urmărește și-l răpune.