Am alunecat

Pledoaria mea începe cu o căzătură fizică pe un caldarâm de plastic imaginar. E muchia dintre realitate și nor. Ti-am zărit spatele. Superb mers, superb vis. Am stat lângă tine alergând cu imaginația cât mai departe. Mă simțeam cu iubita și mă simțeam cum mă făceai să mă simt întotdeauna: rege. Îmi doream, la început să apari pe acea ușă întunecată, să zăresc cum chipul tău se luminează încet, cum privirea ta strălucește și luminează tot pentru că m-ai văzut. Nu a fost să fie așa. Telefonul sună ca întotdeauna și mă trage cu gheare repezi în realitate, dar, ești tu. Inima respiră ușurată și fericită. Îți aud vocea ta plină de culoare, ca un mic curcubeu. Te văd, mă chemi, sunt lângă tine. În sfârșit visul și realitatea sunt aceeași...dar nu pentru mult timp. În realitate ești mai frumoasă decât în vis. Stau lângă tine cuminte. Mintea mea vrea să te ia în brațe, să te sărute cu dor si fericire. Tu stai, ferită și aparent timidă. Încerc să mă concentrez să te ajut. Ești perfectă. Te iubesc! Tu știi asta și mi se pare că te roșești apărându-ți aparențele. Mi se pare totul normal, noi doi, lumea, ochii tăi frumoși. O căzătură și mă trezesc zgâriat de realitate. Nu simt umilire, ba chiar sunt fericit. De ce sunt atât de fericit când mâna aproape îmi sângerează de durere și stiu că toți ceilalți au văzut scena? În mintea mea zâmbesc și mă gândesc că e din cauză că o iubesc, că asta mă face așa de neatent. E ciudat. În mintea mea parcă ar fi încă lângă mine și ar fi ghicit ce gândesc. Îi văd zâmbetul. Sunt fericit! Cad iar lângă ea în vis.